hainele pe un corp care încă se răcorea după ce transpirase.
— Eu sunt Suzanne, a zis ea. Apropo.
— Evie.
Am întins mâna. Suzanne a râs într-un fel care m-a făcut să înțeleg că era greșit să ne strângem mâinile, un simbol găunos dintr-o lume dreaptă. Era ciudat să știi cum să te porți fără obișnuitele gesturi și norme politicoase. Nu eram sigură cu ce le înlocuia. A urmat o tăcere: m-am străduit s-o umplu.
— Cred că te-am văzut deunăzi, i-am zis. Lângă Hi-Ho?
Nu mi-a răspuns, nu mi-a dat nimic de care să mă agăț.
— Erai cu niște fete? am spus eu. Și a venit un autobuz?
— Ah, a zis ea însuflețindu-se. Da, idiotul ăla era plin de draci.
S-a liniștit amintindu-și.
— Trebuie să le țin pe celelalte fete sub control, știi, altfel s-ar face de baftă.
Ne-ar prinde din cauza lor.
Mă uitam la Suzanne cu un interes care trebuie să fi părut evident: mă lăsa să
mă uit la ea fără să se sinchisească.
— Mi-am amintit părul tău, am zis.
Suzanne părea mulțumită. Atingea neatentă vârfurile.
— Nu-l tund niciodată.
Aveam să aflu mai târziu că așa le spunea Russell să facă.
Suzanne a strâns hârtia la piept, foarte mândră deodată.
— Vrei să-ți dau vreun ban pe asta?
Nu avea bani, nici poșetă.
— Nu, am zis. Doar nu m-a costat nimic.
— Bine, mersi, a spus ea, vizibil ușurată. Locuiești prin apropiere?
— Destul de aproape, am spus. Cu mama.
Suzanne a dat din cap.
— Pe ce stradă?
— Aleea Luceafărului.
A murmurat de surpriză.
VP - 40
— Ce fițos!
Vedeam că însemna ceva pentru ea faptul că locuiam într-un cartier elegant al orașului, dar nu-mi imaginam ce anume, dincolo de antipatia vagă pentru bogați pe care o aveau toți tinerii. Amestecau bogații, presa și guvernul într-un recipient nedefinit al răului, considerându-i autorii unei șarlatanii la scară mare.
Abia începeam să învăț cum să îmbin anumite informații cu scuze. Cum să râd de mine însămi înainte de-a o face alți oameni.
— Dar tu?
A fluturat ușor din degete.
— Ah, a zis ea, știi tu. Avem niște lucruri aranjate. Dar mulți oameni la un loc
– a ridicat punga – înseamnă multe funduri care trebuie șterse. Nu prea avem bani momentan, dar sunt sigură că o să se schimbe și asta.
Noi. Fata făcea parte dintr-un noi și-i invidiam ușurința, siguranța locului spre care se îndrepta după ce pleca din parcare. Celelalte două fete pe care le văzusem cu ea în parc și ceilalți cu care trăia. Oameni care aveau să-i observe absența și să se bucure la întoarcerea ei.
— Ai tăcut, a spus Suzanne după o clipă.
— Scuză-mă!
M-am abținut să scarpin pișcăturile de țânțari, deși îmi zvâcnea pielea de mâncărime. Tânjeam după conversație, dar toate posibilitățile care apăreau erau lucruri pe care nu le puteam spune. Nu trebuia să-i spun cât de des și fără
scop mă gândisem la ea din ziua aceea. Nu trebuia să-i spun că nu aveam prieteni, că eram trimisă la internat, adăpostul acela perpetuu al copiilor nedoriți. Că pentru Peter nu însemnam nici cât negru sub unghie.
