•
Mă mai simțisem vreodată atât de singură, să am o zi întreagă de petrecut și să nu-i pese nimănui? Aproape reușeam să-mi imaginez durerea din stomac ca pe o plăcere. Mi-am spus că trebuia să-mi țin mintea ocupată, să petrec orele fără frecușuri. Mi-am făcut un martini cum mă învățase tata, vărsând vermutul peste mână și ignorând băltoaca de pe bar. Urâsem întotdeauna paharele de martini – piciorul și forma caraghioasă păreau jenante, de parcă adulții încercau prea mult să fie adulți. Am turnat băutura într-un pahar pentru suc, unul cu margine aurie, și m-am forțat să beau. Apoi mi-am pus încă un martini și l-am băut și pe acela. Era amuzant să mă simt degajată și veselă în propria casă, să-mi dau seama, în toiul unui acces de râs, că mobila fusese mereu urâtă, că
scaunele erau grele și semănau cu niște gargui. Să observ că aerul era încărcat de tăcere, că draperiile erau mereu trase. Le-am deschis și m-am chinuit să ridic o fereastră. Afară era cald – mi-l imaginam pe tata răstindu-se că lăsam aerul fierbinte înăuntru –, dar am ținut fereastra deschisă.
Mama avea să fie plecată toată ziua, iar alcoolul devenise un toiag pentru singurătatea care mă copleșea. Era ciudat că mă simțeam diferită atât de ușor, că exista o cale sigură de a îmblânzi impuritatea propriei tristeți. Puteam să
beau până când problemele aveau să-mi pară compacte și frumoase, ceva ce puteam să admir. M-am forțat să-mi placă gustul, să respir încet când mi se făcea greață. Am vărsat vomă acidă pe pături, apoi am curățat până când nu a VP - 36
mai rămas în aer decât un miros înțepător, închegat, care aproape îmi plăcea.
Am dat peste o veioză și m-am machiat cu dermatograf negru cu o atenție neîndemânatică, dar entuziastă. M-am așezat la oglinda luminată a mamei, cu setările ei diferite – Birou. Lumină de zi. Apus. Râuri de lumină colorată speriind și albindu-mi trăsăturile pe măsură ce apăsam butoanele și traversam momentele acelei zile artificiale.
Am încercat să citesc fragmente din cărțile care-mi plăcuseră când eram mică. O fată alintată este izgonită în subterane, într-un oraș condus de spiriduși.
Genunchii goi ai fetei în rochia ei copilărească, xilogravura pădurilor întunecate.
Ilustrațiile cu fata legată mă nelinișteau, așa că trebuia să stabilesc dinainte cât aveam să le privesc. Îmi doream să pot desena și eu ceva la fel, cum ar fi interiorul înspăimântător al minții cuiva. Sau să desenez fața fetei brunete pe care o văzusem în oraș – să o studiez îndeajuns de mult, încât să îmi dau seama cum funcționau trăsăturile laolaltă. Orele pe care le-am petrecut masturbându-mă, cu fața lipită de pernă, trecând de momentul în care îmi mai păsa. După o vreme, m-a durut capul, mușchii îmi zvâcneau, îmi simțeam picioarele plăpânde și tremurânde. Chiloții uzi, ca și partea de sus a coapselor.
Altă carte: un argintar își varsă din greșeală argint topit pe mână. Brațul și mâna probabil arătau jupuite după ce arsura se vindecase și se cojise. Pielea era întinsă, rozalie și proaspătă, fără păr sau pistrui. Mă gândeam la Willie și ciotul lui, la apa caldă de la furtun cu care spăla mașina. Cum se evaporau încet băltoacele de pe asfalt. Exersam, decojind o portocală de parcă aveam brațul ars de la cot și rămăsesem fără unghii.
Moartea mi se părea ca holul de la intrarea într-un hotel. O încăpere civilizată și bine luminată din care puteai intra și ieși cu ușurință. Un băiat din oraș se împușcase în subsolul terminat după ce a fusese prins vânzând bilete contrafăcute la loterie: nu mă gândeam la sânge, la interiorul umed, doar la lejeritatea momentului înainte de a apăsa pe trăgaci, cât de curată și cernută
trebuia să i se fi părut lumea. Toate dezamăgirile, toată viața obișnuită cu pedepsele și josniciile ei, toate ajunse la un surplus într-o mișcare ordonată.
•
Culoarele magazinului mi se păreau noi, iar gândurile – fără formă din pricina băuturii. Clipitul constant al luminilor, dropsurile de lămâie râncede într-un coș, machiajul pus la punct în grupuri plăcute, fetișiste. Am scos capacul unui ruj ca să-l testez pe încheietură cum citisem eu că trebuia făcut. S-a auzit clinchetul ușii, semnul comerțului. Am ridicat ochii. Era fata brunetă din parc, în încălțări sport din material de blugi, cu o rochie ale cărei mâneci fuseseră tăiate. M-a cuprins un val de încântare. Începeam deja să-mi imaginez ce i-aș putea spune.
VP - 37
Apariția ei neașteptată a făcut ziua să pară încărcată de coincidențe, iar unghiul luminii soarelui proaspăt cântărit.
Văzând-o din nou, mi-am dat seama că nu era frumoasă. Era altceva. Ca fotografiile pe care le văzusem cu fiica lui John Huston. Fața ei ar fi putut fi o greșeală, însă aici era altceva la mijloc. Ceva mai bun decât frumusețea.
Bărbatul din spatele tejghelei s-a încruntat.
— Ți-am spus, a zis el, să nu vă mai las pe niciunul din voi aici! Dă-i drumul!
Fata i-a zâmbit leneș, ridicând mâinile. Am văzut câteva fire de păr la subrațul ei.
— Hei, a spus ea, vreau doar să cumpăr hârtie igienică.
— Ați furat de la mine, a spus bărbatul înroșindu-se la față. Tu și prietenii tăi!
Nu purtați încălțări, alergați de colo-colo cu picioarele mizerabile. Încercați să
mă zăpăciți!
Aș fi fost îngrozită să fiu ținta mâniei lui, dar fata era calmă. Chiar glumeață.
— Nu cred că-i adevărat.
A înclinat capul într-o parte.
— Poate a fost altcineva.
El a încrucișat brațele.
— Îmi amintesc de tine.
Figura fetei s-a schimbat, ceva s-a înăsprit în ochii ei, dar a continuat să
zâmbească.
— Bine, a zis ea. Cum zici tu!
Mi-a aruncat o privire rece și distantă. De parcă abia mă vedea. Am simțit dorința în mine: mă miram cât de mult îmi doream să nu dispară.
— Dă-i drumul afară, a spus el. Pleacă!
Înainte să plece, fata a scos limba la el. Doar un pic, ca o pisicuță nostimă.
Nu am ezitat decât o clipă înainte de a o urma afară, dar ea traversa deja parcarea, mergând în ritm alert. Am fugit după ea.
— Hei, am strigat.
Ea mergea mai departe.
