Eram obișnuită să descopăr rămășițe – usturimea de după a anilor ’60 era peste tot în partea aceea din California. Fâșiile zdrențuite ale steagurilor pentru rugăciuni atârnând în stejari, dubele veșnic parcate pe câmpuri și rămase fără
cauciucuri. Bărbați în vârstă cu cămăși înflorate și femeile cu care trăiau în concubinaj. Dar acestea erau fantomele din anii ’60 la care te puteai aștepta. De ce să fi fost Sasha interesată de așa ceva?
M-am bucurat când Sasha a schimbat muzica. O femeie cânta la pian ceva electro-gotic, ceva ce nu puteam recunoaște.
VP - 78
•
În după-amiaza aceea, am încercat să trag un pui de somn. Dar nu am reușit.
Am stat acolo, uitându-mă la poza înrămată de deasupra biroului: o dună de nisip, presărată cu iarbă. Fuioarele macabre de pânză de păianjen de la colțuri.
M-am foit între cearșafuri, nerăbdătoare. Eram conștientă de prezența fetei în camera de alături. Muzica de la laptop nu se oprise toată după-amiaza, iar uneori puteam distinge frânturi de sunete digitale peste cântece, bipuri și clopoței. Ce făcea… se juca pe telefon? Îi trimitea mesaje lui Julian? Brusc, m-a apucat mila față de felurile amabile în care își îngrijea singurătatea.
Am ciocănit la ușă, dar muzica era prea tare. Am încercat din nou. Nimic. Îmi era jenă de efortul depus, era cât pe ce să mă furișez înapoi în camera mea, dar Sasha a apărut în cadrul ușii. Avea încă fața amorțită de somn, părul încâlcit de pe pernă – poate și ea încercase să doarmă.
— Vrei puțin ceai? am întrebat.
I-a trebuit o clipă să dea din cap, de parcă uitase cine eram.
•
Sasha a fost tăcută la masă. Își studia unghiile, oftând de o plictiseală
cosmică. Mi-am amintit postura din propria adolescență – împingând bărbia înainte, privind pe fereastra mașinii ca un prizonier acuzat pe nedrept, sperând cu disperare ca mama să spună ceva. Sasha aștepta să-i înlătur reținerile, să-i pun întrebări, simțeam cum mă privește în timp ce turnam ceaiul. Era plăcut să
fiu urmărită, chiar și cu suspiciune. Am folosit ceștile bune și biscuiții de hrișcă, pe care i-am răsfirat pe farfuriuțe, deși erau puțin râncezi. Mi-am dat seama că
voiam să-i fac pe plac, așezând frumos farfuria în fața ei.
Ceaiul era prea fierbinte; a urmat o tăcere în timp ce ne cuibăream în jurul ceștilor, iar fața mi s-a umezit din pricina aburului subțire care se ridica din ierburi. Când am întrebat-o de unde era, Sasha a zâmbit.
— Concord, a spus. E nasol.
— Și mergi la colegiu cu Julian?
— Julian nu e la colegiu.
Nu eram sigură că era o informație de care Dan avea habar. Am încercat să-mi amintesc ce aflasem ultima oară. Când vorbea despre fiul său, Dan o făcea cu o resemnare prefăcută, jucând rolul tatălui ignorant. Orice problemă era expusă
cu oftaturi din serialele de comedie: așa sunt băieții. Julian fusese diagnosticat cu o tulburare de comportament în liceu, deși Dan o făcea să pară minoră.
— Sunteți împreună de mult timp? am întrebat.
Sasha a sorbit din ceai.
— De câteva luni, a zis ea.
VP - 79
S-a înseninat la față, de parcă discuția despre Julian era o sursă de energie.
Probabil că-l iertase deja pentru că o lăsase în urmă. Fetele se pricepeau să
coloreze golurile dezamăgitoare. M-am gândit la noaptea precedentă, la gemetele ei exagerate. Biata Sasha!
Probabil credea că orice tristețe, orice urmă de îngrijorare pentru Julian, era doar o chestiune de logistică. Tristețea la vârsta aceea avea textura plăcută a întemnițării: te bosumflai și te împotriveai barierelor părintești, ale școlii și ale vârstei, împotriva lucrurilor care te împiedicau să obții fericirea ce te aștepta.
Când eram în anul al doilea la colegiu, aveam un iubit care vorbea însuflețit despre fuga în Mexic – nu mi-a dat prin cap că nu mai puteam fugi de acasă. Nici nu mi-am imaginat către ce am fi fugit, dincolo de fantoma aerului cald și a sexului mai frecvent. Acum eram mai în vârstă, iar imaginea iluzorie a sinelui viitor își pierduse confortul. Este posibil să simt mereu ceva asemănător, o depresie care nu a dispărut, ci a crescut compactă și familiară, un spațiu ocupat de purgatoriul trist al camerelor de hotel.
— Ascultă, am spus intrând în rolul caraghios și nemeritat de părinte. Sper că
Julian se poartă frumos cu tine.
— De ce nu s-ar purta frumos? a spus ea. E iubitul meu. Locuim împreună.
Puteam să-mi imaginez cu ușurință ce însemna pentru ea locuit. Un apartament închiriat de la lună la lună, care mirosea a mese congelate și a clor, cu cuvertura din copilărie a lui Julian pe saltea. Efortul feciorelnic de a pune o lumânare aromată lângă pat. Nu că eu m-aș fi descurcat mai bine.
— Poate ne mutăm undeva unde este și mașină de spălat, a spus Sasha cu o sfidare în glas în timp ce invoca traiul lor neîndestulător. Probabil în câteva luni.
— Și părinții tăi sunt de acord să locuiești cu Julian?
— Pot să fac ce vreau.
Și-a vârât mâinile în mânecile bluzei lui Julian.
— Am optsprezece ani.
