— Când o să se termine de ars mașina? am spus.
Nu-i vedeam fața, dar o simțeam, simțeam aerul blând dintre noi.
— Iisuse, nu știu, a spus ea. Dimineață?
În lumina flăcărilor, mâinile și brațele mele păreau solzoase și reptiliene, iar eu mă bucuram de această imagine distorsionată a trupului. Am auzit torsul unui motor de motocicletă pornit, strigătul răutăcios al cuiva – aruncaseră o saltea în foc, iar flăcările s-au avântat și s-au adâncit.
— Poți să dormi în camera mea dacă vrei, a spus Suzanne.
Vocea ei nu trăda nimic.
— Nu-mi pasă. Dar trebuie să fii cu adevărat aici dacă o vrei să rămâi.
Înțelegi?
Suzanne mă întreba altceva. Ca în poveștile acelea în care spiridușii intrau în casă numai dacă îi invitau stăpânii. Momentul trecerii pragului, felul grijuliu în care Suzanne își construia afirmațiile – voia să o spun. Am dat din cap și am spus că înțeleg. Evident, nu înțelegeam, nu cu adevărat. Purtam o rochie care nu era a mea, mă aflam într-un loc unde nu mai fusesem și nu gândeam mai departe de atât. Posibilitatea că viața mea plutea pe marginea unei fericiri noi și permanente. M-am gândit la Connie cu o indulgență bucuroasă – era o fată
dulce, nu-i așa? – chiar și mama și tata au intrat în orizontul meu generos, suferind de o maladie tragică și străină. Razele farurilor motocicletei albeau crengile copacilor și luminau fundația expusă a casei, câinele negru se ghemuia peste un premiu nevăzut. Cineva punea la nesfârșit aceeași melodie. „Hei, iubire”, se auzeau primele versuri. Cântecul s-a auzit de atâtea ori, încât VP - 73
cuvintele „Hei, iubire” ajunseseră să mă obsedeze. Învârteam cuvintele fără un efort deosebit, ca zgomotul leneș al unui drops lovindu-se de dinți.
VP - 74
PARTEA A DOUA
M-am trezit într-un val de ceață lipit de ferestre, iar dormitorul era cufundat într-o lumină albicioasă. Am avut nevoie de un moment să-mi reamintesc amănuntele familiare și dezamăgitoare – stăteam în casa lui Dan. Biroul lui, întrun colț, noptiera lui cu sticlă deasupra. Pătura lui, cu margini din panglică de satin, cu care m-am acoperit. Mi-am amintit de Julian și de Sasha, de peretele subțire dintre noi. Nu voiam să mă gândesc la noaptea precedentă. La gemetele ei. Murmurele bolborosite, obsesive, „trage-mi-o, trage-mi-o, trage-mi-o, trage-mi-o, trage-mi-o”, repetate de atâtea ori, încât nu mai aveau sens.
M-am uitat la monotonia tavanului. Fuseseră nesăbuiți, cum sunt toți adolescenții, iar noaptea aceea nu însemna nimic mai mult. Cel mai politicos ar fi fost să rămân în camera mea până plecau la Humboldt. Să-i las să dispară fără
să fie nevoiți să schimbe replicile obișnuite de dimineață.
•
De îndată ce am auzit mașina ieșind cu spatele din garaj, am coborât din pat.
Casa era din nou a mea și, deși mă așteptam să simt un soi de ușurare, era și puțină tristețe. Sasha și Julian se îndreptau spre o nouă aventură. Reintrau în inerția unei lumi mai mari. Eu aveam să mă estompez în mintea lor – femeia de vârstă mijlocie dintr-o casă uitată –, doar o notă de subsol mentală care se tot micșora până când viața adevărată prelua controlul. Nu-mi dădusem seama până acum cât de singură eram. Sau era vorba de ceva mai puțin grav decât singurătatea: poate o absență a privirilor ațintite asupra mea. Cui i-ar fi păsat dacă încetam să exist? Expresiile acelea caraghioase pe care-mi amintesc că le spunea Russell – încetează să exiști, ne îndemna el, să dispară sinele. Toți dădeam din cap ca niște golden retrieveri, realitatea existenței noastre făcându-ne mândri, doritori să demontăm tot ceea ce părea permanent.
Am pus ceainicul. Am deschis fereastra să las aerul cald să circule. Am adunat foarte multe sticle goale de bere – băuseră mai mult cât am dormit eu?
După ce am dus gunoiul, mica pungă de plastic și propriile deșeuri, m-am trezit uitându-mă la straturile țepoase de aizoaceae de pe alee. La plaja din depărtare. Ceața începuse să se ridice, așa că vedeam târâșul valurilor, stâncile de deasupra care păreau ruginite și uscate. Câțiva oameni erau la plimbare, ieșind în evidență în costumele lor sport. Majoritatea aveau câini – era singura plajă unde puteai scoate câinii din lesă. Văzusem același rottweiler de câteva ori, cu blana neagră ca abanosul, alergând greoi. Un pit bull omorâse de curând VP - 75
o femeie în San Francisco. Era ciudat că oamenii iubeau vietățile acestea care le puteau face rău? Sau era de înțeles – poate că iubeau animalele mai mult pentru reținerea lor, pentru felul în care binecuvântau oamenii cu o siguranță
temporară.
M-am grăbit să mă întorc în casă. Nu puteam să stau la Dan la nesfârșit. O
altă slujbă de asistentă avea să apară în curând. Dar cât de familiar era… să ridici pe cineva în apele totdeauna calde ale căzii de terapie. Să stai în sălile de așteptare din cabinetele doctorilor, citind articole despre efectele consumului de soia asupra tumorilor. Despre importanța de a pune curcubeie pe farfurie.
Minciunile utile obișnuite, tragice în ineficiența lor. Oare credea cineva cu adevărat în ele? Ca și cum flacăra luminoasă a eforturilor tale putea să
împiedice moartea să vină la tine, să facă taurul să pufnească inofensiv către muleta roșie.
•
Ceainicul șuiera, așa că la început nu am auzit-o pe Sasha intrând în bucătărie. Apariția ei din senin m-a speriat.
— Neața, a spus ea.
Un firicel de salivă i se uscase pe obraz. Purta pantaloni de sport tăiați scurt, cu șosete cu simboluri micuțe de un roz aprins care, am văzut mai târziu, erau cranii. A înghițit în sec, cu gura încleștată de somn.
— Unde-i Julian? m-a întrebat.
Am încercat să-mi ascund uimirea.
— Am auzit mașina plecând ceva mai devreme.
A mijit ochii.
— Poftim? a întrebat ea.
— Nu ți-a spus că pleacă?
Sasha mi-a remarcat mila. I s-a încordat toată fața.
— Sigur că mi-a spus, a răspuns după o clipă. Da, desigur. O să se întoarcă
mâine.
