Își aranja catarama masivă de la curea, bolborosind ceva ce nu înțelegeam.
Dar era solstițiul, mi-am spus, murmure păgâne, și orice tulburare pe care o simțeam era incapacitatea mea de a înțelege locul. Și mai erau atâtea alte lucruri de observat și de plăcut – muzica amuzantă din automat. Chitara argintie care capta lumina, înghețata topită care picura de pe degetul cuiva. Fețele fanatice și stranii ale celorlalți.
Timpul era neclar la fermă: nu erau ceasuri de perete sau de mână, iar orele și minutele păreau ceva arbitrar, zilele se scurgeau către nimic. Nu știam cât timp trecuse. Cât am așteptat-o pe Suzanne să se întoarcă înainte să aud vocea lui. Chiar la urechea mea, șoptindu-mi numele.
— Evie.
M-am întors, era acolo. Am tresărit de bucurie: Russell își amintise de mine, mă găsise în mulțime. Poate chiar mă căutase. Mi-a luat mâna într-a lui, mângâindu-mi palma și degetele. Zâmbeam fără motiv; voiam să iubesc totul.
•
Rulota în care m-a dus era mai mare decât oricare altă cameră, patul era acoperit cu o pătură rufoasă care, după cum am observat apoi, era o haină de blană. Era singurul lucru drăguț din încăpere – pe podea erau așternute haine, cutii goale de suc și de bere care sclipeau printre mizerii. Plutea un aer ciudat în cameră, o aromă de fermentație. Bănuiesc că eram naivă în mod voit, pretinzând că nu știam ce se întâmpla. Dar o parte din mine nu știa. Sau nu voia să se gândească mai bine la amănunte: deodată îmi era greu să-mi amintesc cum ajunsesem acolo. Drumul zdruncinat cu autobuzul, zahărul ieftin din vin.
Unde-mi lăsasem bicicleta?
Russell mă privea cu atenție. A înclinat capul când am privit în altă parte, forțându-mă să mă uit la el. Mi-a dat părul după ureche, lăsându-și degetele pe gâtul meu. Avea unghiile crescute, așa că le-am simțit marginea.
Am râs, dar nu eram neliniștită.
VP - 69
— O să vină și Suzanne în curând? am întrebat.
Îmi spusese lângă foc că venea și Suzanne, deși e posibil să fi fost doar ceva ce-mi doream eu.
— Suzanne e foarte bine, a zis Russell. Acum vreau să vorbim despre tine, Evie.
Gândurile mi s-au încetinit, preluând ritmul fulgilor de zăpadă. Russell vorbea lent și serios, dar mă făcea să mă simt ca și cum așteptase toată noaptea ocazia să afle ce aveam de spus. Cât de diferit era totul de dormitorul lui Connie, unde ascultam discuri dintr-o lume din care nu aveam să facem vreodată parte, cântece care nu făceau decât să ne alimenteze nefericirea statică. Peter părea epuizat și pentru mine. Peter, care era doar un băiat, care mânca la cină
margarină pe pâine albă. Aici era ceva real, privirea lui Russell, iar răul flatat din mine era atât de plăcut, încât abia îl puteam ține.
— Timida Evie, a spus el. Zâmbea. Ești o fată deșteaptă. Vezi multe cu ochii aceia, nu?
Credea că sunt deșteaptă. M-am agățat de asta ca de o dovadă. Nu eram pierdută. Auzeam petrecerea afară. O muscă bâzâia într-un colț, lovind pereții rulotei.
— Sunt la fel ca tine, a continuat Russell. Eram atât de deștept când eram tânăr, atât de deștept, încât, evident, mi-au spus că sunt prost.
A scos un hohot de râs amețit.
— Ei m-au învățat cuvântul prost. M-au învățat cuvintele astea, apoi mi-au spus că asta eram.
Când zâmbea, fața lui Russell era scăldată de o bucurie care-mi părea străină.
Știam că nu mă simțisem niciodată atât de bine. Fusesem nefericită și în copilărie – am văzut deodată cât de evident era.
Pe măsură ce vorbea, mi-am strâns brațele în jurul corpului. Totul începea să
capete înțeles, ceea ce spunea Russell, felul sentimental în care lucrurile aveau sens. Felul în care drogurile legau gândurile simple și banale în fraze care păreau încărcate de importanță. Creierul meu distorsionat de adolescentă era disperat după cauzalități, după conspirații care umpleau fiecare cuvânt și fiecare gest.
Voiam ca Russell să fie un geniu.
— Există ceva în tine, a spus el. O parte foarte tristă. Și știi ce? Asta mă
întristează foarte mult. Au încercat să distrugă fata asta specială, frumoasă. Au întristat-o. Doar fiindcă așa sunt ei.
Am simțit apropierea lacrimilor.
— Dar nu te-au distrus, Evie. Pentru că iată-te aici! Evie a noastră, specială. Și poți să lași toate porcăriile acelea vechi să dispară.
VP - 70
Stătea cu spatele pe saltea, cu tălpile murdare ale picioarelor goale pe haina de blană, cu un calm ciudat pe față. Avea să aștepte oricât era nevoie.
Nu-mi amintesc ce am spus atunci, doar că pălăvrăgeam emoționată. Despre școală, despre Connie, despre prostiile superficiale ale unei fete tinere. Am aruncat o privire prin rulotă, plimbându-mi degetele pe materialul rochiei lui Suzanne. Analizam modelul cu crini al cuverturii împuțite, îmi aduc aminte că
Russell zâmbea răbdător, așteptând să-mi consum energia. Și asta am făcut. Era liniște în rulotă, se auzea doar răsuflarea mea și mișcarea lui Russell pe saltea.
— Pot să te ajut, a spus el. Dar trebuie să vrei.
M-a fixat cu privirea.
— Vrei, Evie?
Cuvintele brăzdate de dorință științifică.
— O să-ți placă, a murmurat el.
A deschis brațele.
