•
Ne-am dus la singurul bar din oraș unde se servea mâncare. Părea o idee bună, un țel spre care ne îndreptam. Susținere. Mișcare. Vorbisem până când focul se transformase într-un morman strălucitor de jar. Sasha a aruncat nisip cu piciorul peste mizerie, iar meticulozitatea ei de cercetaș m-a făcut să râd. Mă
bucuram să fiu cu cineva, în ciuda păsuirii condiționate – Julian avea să se întoarcă, Sasha avea să plece, iar eu urma să rămân singură. Chiar și așa, era frumos să fii subiectul admirației cuiva. Pentru că asta era, mai ales: Sasha părea să o respecte pe fata de paisprezece ani care fusesem, mă credea interesantă, oarecum curajoasă. Am încercat s-o corectez, dar o senzație de confort mi se răspândise în piept, o reocupare a propriului trup, ca și cum mă
trezisem din obscuritatea unui somn indus de medicamente.
Am mers umăr la umăr pe drum, de-a lungul apeductului. Copacii ascuțiți erau deși și întunecoși, dar nu mi-era teamă. Noaptea căpătase un aer straniu, festiv, iar Sasha a început, nu știu din ce motiv, să-mi spună Vee.
VP - 84
— Mama Vee, spunea ea.
Părea o pisicuță, blândă și drăguță, cu umărul cald izbindu-se de-al meu.
Când m-am uitat la ea, am văzut că-și rodea buza de jos, cu fața întoarsă spre cer. Dar nu era nimic de văzut – stelele erau ascunse de ceață.
Erau câteva scaune la bar, nimic în rest. Amestecul obișnuit de reclame ruginite, o pereche de ochi de neon deasupra ușii. Cineva fuma în bucătărie –
pâinea pentru sandvici era umedă de fum. Am rămas o vreme după ce am mâncat. Sasha părea de cincisprezece ani, dar lor nu le păsa. Barmanița, o femeie de vreo cincizeci de ani, părea bucuroasă de orice client. Părea muncită
din greu, cu părul asprit de vopseaua din farmacii. Aveam aproape aceeași vârstă, dar nu aveam să mă uit în oglindă după asemănări, nu când era Sasha lângă mine. Sasha, ale cărei trăsături aveau aspectul curat și purificat al unui sfânt pe o medalie religioasă.
Sasha se învârtea cu scaunul ca un copil mic.
— Uită-te la noi.
A început să râdă.
— Petrecem de zor.
A luat o gură de bere, apoi o gură de apă, un obicei conștiincios pe care-l observasem, deși nu reușea să împiedice moleșeala vizibilă care o cuprindea încet, încet.
— Mă bucur oarecum că Julian nu e aici, a spus.
Cuvintele păreau să o încânte. Știam deja că nu era bine să o sperii, ci să-i dau spațiul necesar să ajungă în ritmul ei la ceea ce voia să spună. Sasha lovea nonșalant cu piciorul balustrada de jos a barului, aproape de mine și cu răsuflarea mirosind a bere.
— Nu mi-a spus că pleacă, a zis. La Humboldt.
M-am prefăcut mirată. Ea a râs sec.
— Nu l-am găsit dimineață și am crezut că e doar pe afară. Cam ciudat, nu?
Că a plecat pur și simplu?
— Da, ciudat.
Poate prea precaut, dar nu voiam să-i iau apărarea lui Julian în mod ipocrit.
— Mi-a trimis mesaj că-i pare rău. Presupun că are impresia că am vorbit despre asta înainte.
A luat o gură de bere. A desenat o față zâmbitoare pe barul de lemn cu degetul ud.
— Știi de ce a fost dat afară de la Irvine?
Era pe jumătate amețită, pe jumătate temătoare.
— Stai, a spus ea, nu o să-i povestești tatălui lui, nu?
VP - 85
Am clătinat din cap, un adult care voia să păstreze secretele unei adolescente.
— OK.
Sasha a respirat adânc.
— Avea un profesor de informatică pe care-l ura. Cred că era cam nemernic.
Profesorul. Nu l-a lăsat pe Julian să-și predea referatul mai târziu, deși știa că o să pice dacă nu are notă. Așa că Julian s-a dus la el acasă și i-a făcut ceva câinelui. I-a dat să mănânce ceva care i-a făcut rău. Înălbitor sau otravă pentru șoareci, nu știu sigur ce.
Sasha mi-a surprins privirea.
— Câinele a murit. Un câine bătrân.
M-am străduit să nu mă schimb la față. Simplitatea cu care povestea, golită
de orice inflexiune, făcea totul să pară mai grav.
