A dat gânditor din cap.
— Mame și fiice care să plece la drum împreună. Care se poartă frumos una cu cealaltă, cum faceți voi.
— Ah, e minunată, a spus Sasha. O iubesc pe mama.
Mi-a zâmbit ghiduș, apoi s-a aplecat cu fața aproape de mine. Apăsarea uscată a buzelor sale, răsuflarea sărată de la murături. Cel mai cast sărut. Încă.
Victor a rămas șocat. Așa cum sperase ea să fie.
— Fir-ar să fie, a spus Victor dezgustat și stârnit în același timp.
Și-a îndreptat umerii masivi, băgându-și din nou bluza în pantaloni. Părea deodată să se teamă de noi, privind în jur după ajutor, după o confirmare, iar eu am vrut să-i explic că Sasha nu e fiica mea, dar trecusem de momentul în care să-mi pese, noaptea îmi dădea senzația neclară că mă întorsesem cumva în lume după o perioadă de absență, că începusem din nou să trăiesc pe tărâmul celor vii.
VP - 88
1969
6.
Tata se ocupase mereu de întreținerea piscinei – dădea cu o plasă pe suprafața apei, adunând frunzele ude într-un morman. Fiolele colorate pe care le folosea ca să testeze nivelurile de clor. Nu se întrecuse niciodată cu hărnicia, dar piscina arăta rău de când plecase. Salamandrele leneveau pe lângă filtru.
Când mă împingeam peste margine, simțeam o împotrivire dură, mizeriile stârnindu-se în urma mea. Mama era la întâlnirea de grup. Uitase de promisiunea de a-mi cumpăra un costum de baie nou, așa că-l purtam pe cel vechi, portocaliu: șters ca un cantalup, cu cusăturile încrețite și căscate în jurul picioarelor. Partea de sus era prea mică, dar bogăția decolteului mă bucura.
Trecuse doar o săptămână de la petrecerea de solstițiu și mă întorsesem deja la fermă, furam deja bani pentru Suzanne, bancnotă după bancnotă. Îmi place să cred că a durat ceva mai mult timp. Că a trebuit să fiu convinsă timp de câteva luni, învinsă pas cu pas. Curtată cu grija unui îndrăgostit. Dar eram o țintă zeloasă, dornică să mă ofer.
Am stat mai departe în apă, cu algele adunându-se pe firele de păr de pe picioare ca pilitura la magnet. O carte uitată rămăsese pe scaunul de pe peluză.
Frunzele din copaci erau argintii și împodobite ca niște solzi, totul era plin de căldura leneșă de iunie. Copacii din jurul casei mele arătaseră mereu așa, atât de stranii și acvatici? Sau se schimbau lucrurile deja pentru mine, iar gunoiul stupid al lumii normale se transforma în decorul bogat al unei vieți diferite?
•
Suzanne mă dusese acasă cu mașina a doua zi după petrecere, cu bicicleta înghesuită în spate. Aveam gura uscată și nefamiliarizată cu această senzație de la prea mult fumat, iar hainele îmi erau umede pe corp și miroseau a cenușă.
Îmi culegeam întruna paie din păr – dovada că noaptea precedentă mă
încântase, ca un pașaport ștampilat. Se întâmplase, la urma urmei, și păstram o evidență vie a informaților fericite: faptul că stăteam lângă Suzanne, tăcerea noastră prietenoasă. Mândria perversă că fusesem cu Russell. Îmi plăcea să
reiau în gând faptul respectiv, chiar și părțile murdare și plictisitoare. Acalmia ciudată în timp ce Russell se excita. Era un soi de putere în asprimea funcțiilor VP - 89
umane. Așa cum îmi explicase Russell: trupul tău te putea trece peste greutățile din trecut, dacă-l lăsai.
Suzanne fuma întruna în timp ce conducea, oferindu-mi din când în când o țigară ca într-un ritual calm. Tăcerea dintre noi nu era leneșă și lipsită de confort. Dincolo de fereastra mașinii, măslinii treceau în viteză, iar pământul era pârjolit de vară. Ape navigabile îndepărtate, scurgându-se în mare. Suzanne a tot schimbat posturile de radio, până când l-a oprit de tot.
— Avem nevoie de benzină, a anunțat ea.
Avem, am repetat în gând, avem nevoie de benzină.
Suzanne a oprit la Texaco, o benzinărie goală, cu excepția unei camionete de culoare albastru-verzui cu alb, care remorca o barcă.
— Dă-mi un card, mi-a cerut Suzanne. A dat din cap spre torpedo.
M-am grăbit să-l deschid, scoțând o mână de carduri de credit. Toate cu nume diferite.
— Cel albastru, a spus ea.
Părea să nu aibă răbdare. Când i-am dat cardul, mi-a observat nedumerirea.
— Ni le dau oamenii, a spus. Sau le luăm noi.
Dădea cu degetul pe cardul albastru.
— De exemplu, ăsta e al Donnei. L-a săltat de la mama ei.
— Cârdul de benzină al mamei ei?
— Ne-a salvat – am fi murit de foame, a spus Suzanne.
Mi-a aruncat o privire.
— Cum ai săltat tu hârtia aceea igienică, nu?
M-am înroșit când a adus vorba de asta. Poate știuse că am mințit, dar nu reușeam să-mi dau seama după fața ei neutră – poate că nu.
— Și-apoi, a continuat, e mai bine decât ce-ar face ei cu cardul – mai multe porcării, mai multe lucruri, mai multe pentru mine, mine, mine. Russell încearcă
să ajute oamenii. Nu te judecă, nu e stilul lui. Nu-i pasă dacă ești sărac sau bogat.
Avea oarecum sens ceea ce spunea Suzanne. Încercau doar să egalizeze forțele lumii.
