— Mă bucur pentru că voiam să petrecem puțin timp împreună. Doar noi două. A trecut ceva vreme, nu? Poate gătesc mușchi Stroganoff, a spus. Sau chiftele. Ce crezi?
Oferta ei mă făcea bănuitoare: nu cumpăra mâncare la pachet decât dacă îi lăsam bilete pe care să le citească atunci când se întorcea de la grup. Și nu mai mâncasem carne de când lumea. Sal îi spunea mamei că mâncând carne mâncai frică și că înghițirea fricii te putea face să te îngrași.
— Mi-ar plăcea chiftele, am ales.
Nu voiam să observ cât de mult s-a bucurat.
* * *
Mama a deschis radioul din bucătărie, se auzeau cântecele ușoare, stupide, care-mi plăceau în copilărie. Inele cu diamant, râuri reci, meri. Dacă Suzanne sau Connie m-ar fi prins ascultând asemenea muzică, m-aș fi simțit distrusă –
era veselă, banală și demodată –, dar aveam o dragoste neștiută, dușmănoasă
pentru cântecele acelea, iar mama cânta părțile pe care le știa. Era îmbujorată
de un entuziasm teatral, așa că a fost ușor să mă las cuprinsă de veselia ei.
Postura mamei era formată de anii în care participase la spectacole ecvestre în adolescență, zâmbind de pe spatele cailor arabi negri și lucioși, cu luminile arenei care făceau strasurile de pe gulerul ei să sclipească. Era atât de misterioasă pentru mine când eram mai mică! Timiditatea pe care o simțeam privind-o cum se plimbă prin casă, târșâindu-și papucii. Sertarul cu bijuterii pe VP - 92
care o rugam mereu să mi le descrie, de unde proveneau, fiecare piesă în parte, ca o poezie.
Casa era curată, ferestrele segmentau noaptea întunecată, covoarele se simțeau ca de pluș sub tălpile goale. Era opusul fermei și mi-am dat seama că ar fi trebuit să mă simt vinovată – că nu era în regulă să mă simt atât de confortabil, să vreau să mănânc mâncarea asta cu mama în bucătăria noastră
curată și îngrijită. Ce făceau Suzanne și ceilalți în clipa aceea? Deodată mi-a fost greu să-mi imaginez.
— Ce mai face Connie? a întrebat ea căutând prin cartonașele cu rețete scrise de mână.
— E bine.
Probabil că așa era. Se uita la aparatul dentar al lui May Lopes.
— Știi, a spus ea, Connie poate să vină oricând pe aici. În ultima vreme ați petrecut foarte mult timp la ea acasă.
— Tatălui ei nu-i pasă.
— Mi-e dor de ea, a zis, deși mama părea mereu puțin neînțelegătoare în privința lui Connie, ca și cum era o mătușă bătrână de-abia tolerată. Ar trebui să
facem un drum la Palm Springs sau ceva de genul ăsta.
Era clar că aștepta de ceva timp să vină cu oferta asta.
— Ai putea s-o inviți pe Connie dacă vrei.
— Nu știu.
Ar fi putut fi frumos. Eu și Connie împingându-ne una pe alta pe bancheta din spate încinsă de soare, bând shake-uri luate de la ferma de lângă Indio.
— Mmm, a murmurat ea. Am putea merge în săptămânile următoare. Dar, știi, draga mea – o pauză –, posibil să vină și Frank.
— Nu merg într-o excursie cu tine și cu iubitul tău.
A încercat să zâmbească, dar am văzut că nu spunea nimic. Radioul era dat prea tare.
— Draga mea, a început ea. Cum o să putem trăi împreună…
— Poftim?
Uram felul în care vocea mea începea automat să sune răzgâiat, respingând orice autoritate.
— Nu chiar acum, cu siguranță nu.
Gura i s-a încrețit.
— Dar dacă Frank se mută la noi…
— Și eu locuiesc aici, am spus. Aveai de gând să-l lași, pur și simplu, să se mute într-o zi fără să-mi spui măcar?
— Ai paisprezece ani.
VP - 93
— Ce porcărie!
— Hei! Ai grijă, a spus ea încrucișându-și brațele pe piept. Nu știu de ce ești atât de nepoliticoasă, dar trebuie să încetezi cu chestia asta urgent!
Apropierea feței ei rugătoare, supărarea vizibilă au aprins un dezgust biologic în privința ei, ca atunci când simțeam mirosul de fier în baie și știam că are menstruație.
— Încerc să fac un lucru frumos, a spus ea, să o invit pe prietena ta cu noi.
