— E ca țărâna sau ceva asemănător. Nu, mersi.
Părea jignit când a vârât punga înapoi în buzunar. Am înțeles că acela fusese asul lui din mânecă și că nu se aștepta la un eșec. De cât timp era punga acolo, stâlcită sub saltea, așteptând să fie folosită? Deodată mi-a părut rău pentru Teddy, cu gulerul tricoului său moale de murdărie. Mi-am spus că era momentul să plec. Să las paharul gol, să mulțumesc în treacăt și să mă întorc acasă. Erau alte moduri în care să fac rost de bani. Dar am rămas. Se uita la mine cum stăteam pe pat, cu un aer atent și uimit, ca și cum, dacă ar fi privit în altă parte, s-ar fi rupt vraja prezenței mele.
— Pot să-ți fac rost de niște chestii adevărate, dacă vrei, am spus. Chestii bune. Cunosc un tip.
Recunoștința lui era stânjenitoare.
— Serios?
— Sigur.
VP - 98
L-am văzut cum se uita când mi-am aranjat breteaua sutienului.
— Ai ceva bani la tine? am întrebat.
Avea trei dolari mototoliți în buzunar și mi i-a întins fără ezitare. Am pus bancnotele deoparte cu un aer profesionist. Chiar și suma aceea mică aflată în posesia mea zgândărea o nevoie posesivă în mine, o dorință de a vedea cât valoram. Ecuația mă încânta. Puteai fi drăguță, puteai fi dorită, iar asta te făcea valoroasă. Am apreciat acest schimb ordonat. Poate era ceva ce simțeam deja în relațiile cu bărbații – furișarea aceea a disconfortului, a senzației că ești păcălit.
Măcar în felul acesta aranjamentul era folosit cu un scop.
— Dar părinții tăi? am spus. Nu au bani pe undeva?
S-a uitat brusc la mine.
— Sunt plecați, nu? am oftat eu nerăbdătoare. Așadar, cui îi pasă?
Teddy a tușit. Și-a controlat expresia de pe chip.
— Da, a zis el. Stai să verific!
•
Câinele s-a luat după noi în timp ce-l urmam pe Teddy la etaj. Întunericul din camera părinților săi, o cameră care mi se părea și familiară – paharul cu apă
stătută pe noptieră, tava lăcuită cu sticluțe cu parfum –, și străină, cu pantalonii tatălui său în colț, o bancă tapițată la capătul patului. Aveam emoții și simțeam că și Teddy avea. Mi se părea ceva pervers să fiu în camera părinților lui în miezul zilei. Soarele era fierbinte dincolo de jaluzele, luminându-le cu putere.
Teddy s-a dus la dulapul din colțul opus, iar eu am mers după el. Dacă
stăteam pe aproape, parcă nu mai eram un intrus. S-a întins pe vârfuri și a pipăit orbește după o cutie de carton. În timp ce căuta, eu umblam printre hainele care atârnau de umerașele mătăsoase. Hainele mamei lui. Bluze înflorate cu fundă la gât, hainele de stofa sobre și rigide. Toate arătau ca niște costume, impersonale și nu întru totul reale, până când am simțit mâneca unei bluze de culoarea fildeșului. Mama avea o bluză la fel, ceea ce mă neliniștea, auriul familiar al I-ului. Eticheta arăta ca un reproș.
— Nu poți să te grăbești? am sâsâit la Teddy, iar el mi-a răspuns pe înfundate, cotrobăind mai departe, până când a scos, în sfârșit, niște bancnote care păreau noi.
A împins cutia înapoi pe raftul înalt, gâfâind, în timp ce număram.
— Șaizeci și cinci, am spus. Am netezit teancul, îndoindu-l ca să pară de o grosime mai substanțială.
— Nu e de ajuns?
Îmi dădeam seama după fața lui, după cât de greu respira, că dacă îi ceream mai mult ar fi găsit o cale să mi-i dea. O parte din mine aproape că își dorea VP - 99
asta. Să mă îndop cu puterea asta nouă, să văd cât puteam întinde coarda. Dar Tiki a apărut în cadrul ușii, speriindu-ne pe amândoi. Am văzut că până și limba câinelui era pătată, rozul încrețit fiind presărat cu puncte negre.
— O să fie de ajuns, am spus punând banii în buzunar.
Pantalonii mei umezi răspândeau un miros de clor.
— Și când îmi aduci chestia aia? a spus Teddy.
Am avut nevoie de o secundă să înțeleg felul semnificativ în care mă privea: drogurile pe care i le promisesem. Aproape uitasem că nu cerusem, pur și simplu, bani. Când mi-a văzut expresia, s-a corectat.
— Adică, nu-i nicio grabă. Dacă mai durează sau ceva de genul ăsta.
— Greu de spus.
Tiki îmi adulmeca pantalonii; i-am împins nasul deoparte mai brutal decât voiam, iar botul lui mi-a umezit palma. Deodată m-a cuprins dorința de-a ieși din cameră.
— Probabil destul de curând, am spus dând să ies pe ușă. O să-ți aduc după
ce fac rost.
— Ah, da, a zis Teddy. Da, OK.
•
La ușa de la intrare am avut senzația stânjenitoare că eu eram gazda, iar Teddy musafirul. Clopoțeii de vânt de pe verandă scoteau un cântecel subțire.
Soarele, copacii și dealurile blonde din depărtare păreau să promită mari libertăți, iar eu începeam deja să uit ce făcusem, copleșită de alte griji.
