Poți să mă slăbești un pic?
Am râs, dar râsul meu era încărcat de suferința trădării. De asta voise să
pregătească cina. Acum era și mai rău, pentru că mă lăsasem încântată atât de ușor.
— Frank e un nemernic.
S-a aprins la față, dar s-a străduit să rămână calmă.
— Ai grijă la atitudine. E viața mea, înțelegi? Încerc să fiu și eu puțin fericită, a zis, și trebuie să mă lași. Poți să mă lași să fiu fericită?
Merita viața aceea anemică, cu nesiguranțele mărunte de adolescentă.
— Bine, am spus. Bine. Mult noroc cu Frank!
A mijit ochii.
— Ce înseamnă asta?
— Las-o baltă!
Simțeam mirosul cărnii crude care ajungea la temperatura camerei, o aromă
înțepătoare de metal rece. Mi s-a strâns stomacul.
— Nu-mi mai e foame, am spus și am lăsat-o singură în bucătărie.
La radio se auzeau în continuare cântece despre prima iubire, despre dansurile pe malul râului, iar carnea era destul de dezghețată pentru ca mama să fie obligată să o gătească, deși nimeni nu avea să o mănânce.
•
După aceea, a fost ușor să mă conving că meritam banii. Russell spunea că
majoritatea oamenilor erau egoiști, incapabili să iubească și asta părea să fie adevărat și despre mama și tata, care se refugiase cu Tamar într-un apartament din complexul Portofino din Palo Alto. Așa că era un schimb cinstit, dacă
puneam problema astfel. Ca și cum banii pe care-i șterpeleam, bancnotă cu bancnotă, reușeau să substituie ce se pierduse. Era deprimant să te gândești că
poate acel lucru nu fusese, de fapt, niciodată acolo. Că nu existase nimic – nici măcar prietenia lui Connie. Peter, care nu simțise niciodată pentru mine nimic altceva în afară de enervare față de adorația mea copilărească și evidentă.
Mama își lăsa poșeta la îndemână ca întotdeauna, așa că banii dinăuntru păreau de o valoare mai mică, de parcă erau ceva despre care nu-i păsa VP - 94
suficient. Cu toate astea, nu mă simțeam în largul meu să-i umblu în geantă, ca zornăiala din creierul ei. Gunoaiele erau prea personale – învelitoarea unei bomboane cu caramel, un cartonaș cu o mantră, o oglindă de buzunar. Un tub de cremă de culoarea plasturilor Band-Aid, cu care se dădea sub ochi. Am luat o hârtie de zece dolari, am împăturit-o și am ascuns-o în pantalonii scurți. Chiar dacă mă vedea, puteam să spun că mă duceam să iau mâncare – de ce m-ar fi suspectat? Fiica ei, care fusese mereu cuminte, chiar dacă era mai degrabă o dezamăgire decât un copil grozav.
Mă mir că m-am simțit atât de puțin vinovată. Dimpotrivă – era ceva justificat în felul în care adunam banii mamei, începeam să mă port în spiritul vitejesc de la fermă, sigură că puteam lua orice voiam. Faptul că aveam bancnote ascunse m-a ajutat să-i zâmbesc mamei a doua zi dimineață, să mă
port ca și cum nu ne spuseserăm lucrurile acelea cu o seară înainte. Să stau răbdătoare când, din senin, mi-a ciufulit bretonul.
— Nu-ți ascunde ochii, a spus mama trecându-și degetele prin părul meu, iar eu simțindu-i respirația fierbinte pe obraz.
Voiam s-o dau la o parte, dar n-am făcut-o.
— Poftim, a spus ea mulțumită. Uite-o pe fata mea drăguță.
•
Mă gândeam la bani în timp ce călcam apa în piscină, cu umerii deasupra apei. Exista o anumită puritate în sarcina asta, să adun hârtiile în mica mea poșetă cu fermoar. Când eram singură, îmi plăcea să-i număr, fiecare bancnotă
de cinci sau de zece fiind o fericire aparte. Puneam hârtiile mai noi deasupra, ca să arate grămada mai frumos. Îmi imaginam bucuria lui Suzanne și a lui Russell când aveam să le duc banii, legănată de ceața dulce și stranie a visurilor cu ochii deschiși.
Am închis ochii în timp ce pluteam, deschizându-i numai când am auzit un zgomot dincolo de lizieră. Poate era o căprioară. M-am încordat, mișcându-mă
brusc în apă. Nu credeam că putea fi un om: nu ne făceam griji pentru astfel de lucruri. Aveam s-o facem mai târziu. Oricum, era un dalmațian, o vietate care a ieșit în pas alergător din pădure și a venit la marginea piscinei. M-a privit sobru, apoi a început să latre.
Câinele arăta ciudat, cu pete și puncte, lătrând într-un fel ascuțit și alarmat, aproape omenesc. Știam că era al vecinilor din stânga, familia Dutton. Tatăl scrisese un cântec pentru un generic de film și o auzisem la petreceri pe mamă
fredonându-l în batjocură, pentru un grup restrâns. Fiul lor era mai mic decât mine – de multe ori trăgea în curte cu pușca cu aer comprimat, iar câinele scheuna ca într-un refren agitat. Nu-mi aminteam numele câinelui.
VP - 95
— Pleacă, am spus stropindu-l într-o doară.
Nu voiam să mai ies din apă.
— Dă-i drumul!
Câinele a continuat să latre.
— Pleacă, am încercat din nou, dar câinele a lătrat și mai tare.
