— E vorba de orgoliu, a spus ea mai departe, sprijinindu-se de mașină, dar privind cu atenție cadranul pompei: niciunul dintre ei nu umplea rezervorul mai mult de un sfert. Banii înseamnă orgoliu, iar oamenii nu vor să renunțe la asta.
Vor doar să se protejeze, se agață de bani ca de o pătură. Nu-și dau seama că
asta îi transformă în sclavi. E o porcărie!
A pufnit în râs.
VP - 90
— Ceea ce e amuzant e că de îndată ce renunți la tot, de îndată ce spui
„Poftim, ia-i”, atunci ajungi să ai totul.
O persoană din grup fusese arestată pentru că urcase într-un tomberon ca să
scotocească prin gunoaie, iar Suzanne s-a aprins reluând povestea în timp ce intra iar cu mașina pe șosea.
— Tot mai multe magazine se prind de schemă. Ce mizerie, a zis ea. Aruncă
un lucru și după aia tot îl mai vor. Asta e America!
— Ce mizerie!
Tonul cu care rostisem acele cuvinte era ciudat în gura mea.
— Ne descurcăm noi cumva. În curând.
S-a uitat în retrovizoare.
— E greu cu banii. Dar nu poți să scapi, pur și simplu. Probabil tu nu știi cum e.
Nu vorbea disprețuitor, nu chiar – vorbea de parcă spunea chiar un adevăr.
Recunoștea realitatea, ridicând binevoitoare din umeri. Atunci mi-a venit ideea complet formată, de parcă mă gândisem chiar eu la asta. Și așa mi s-a părut, ca o soluție exactă, ca un bibelou care strălucește undeva la îndemână.
— Pot eu să fac rost de niște bani, am spus cu o nerăbdare care m-a făcut să
mă strâmb mai târziu. Mama își lasă mereu poșeta la vedere.
Era adevărat. Mereu dădeam peste bani: în sertare, pe mese, uitați pe chiuveta din baie. Aveam o alocație, dar mama îmi dădea deseori mai mult din greșeală sau arăta nonșalant cu mâna spre poșetă. „Ia cât ai nevoie”, spunea ea mereu. Niciodată nu luasem mai mult decât atât cât îmi trebuia și aduceam conștiincioasă restul de fiecare dată.
— O, nu, a spus Suzanne aruncând chiștocul țigării pe geam. Nu trebuie s-o faci. Dar ești o puștoaică simpatică, a spus ea. Drăguț din partea ta că te-ai oferit.
— Dar vreau s-o fac.
Și-a încrețit buzele, prefăcându-se nehotărâtă, făcându-mă să simt o împunsătură în stomac.
— Nu vreau să faci ceva ce nu vrei.
A râs puțin.
— Nu despre asta vorbeam.
— Dar chiar vreau, am spus. Vreau să ajut.
Suzanne a tăcut un minut, apoi a zâmbit fără să mă privească.
— Bine, a zis ea.
Nu mi-a scăpat provocarea din vocea ei.
— Vrei să ajuți. Poți să ajuți.
VP - 91
Însărcinarea m-a transformat într-un spion în casa mamei mele, mama mea, animalul hăituit și ignorant. Am reușit chiar să-mi cer scuze pentru cearta noastră când am dat peste ea în seara aceea în holul liniștit. Mama a ridicat puțin din umeri, dar mi-a acceptat scuzele, zâmbind într-un fel curajos. În mod normal m-ar fi deranjat zâmbetul acela șovăitor, dar eu, cea nouă, am plecat capul cu regret nespus. Imitam o fiică, purtându-mă cum ar fi făcut-o o fiică. O
parte din mine era încântată din pricina lucrurilor de care ea n-avea habar, știind că mințeam de câte ori o priveam sau vorbeam cu ea. Noaptea cu Russell, ferma, spațiul secret pe care-l păstram deoparte. Putea să rămână cu pleava fostei mele vieți, cu toate resturile uscate.
— Te-ai întors foarte devreme, a spus ea. Credeam că dormi din nou la Connie.
— N-am avut chef.
Era ciudat să-mi amintesc de Connie, să mă întorc trepidând la lumea veche.
Eram chiar mirată că simțeam nevoia banală de mâncare. Voiam ca lumea să se rearanjeze vizibil în jurul schimbării, ca o cusătură care marchează ruptura.
Mama s-a arătat mai blândă.
