— Cei de la școală știau că el a făcut-o, dar n-au putut dovedi, a spus Sasha.
Așa că l-au suspendat pentru alte lucruri, dar nu s-a mai putut întoarce. E o tâmpenie.
S-a uitat la mine.
— Nu ești de acord?
Nu știam ce să spun.
— A spus că nu a vrut să-l omoare, doar să i se facă rău.
Sasha vorbea pe un ton nesigur, testându-și gândul.
— Nu-i așa de rău, nu?
— Nu știu, am zis. Mi se pare destul de rău.
— Dar eu locuiesc cu el, știi, a spus Sasha. Adică el plătește chiria și toate celelalte.
— Întotdeauna există locuri unde să mergi, am spus.
Biata Sasha! Bietele fete!! Lumea le îndoapă cu promisiuni de iubire. Cât de multă nevoie au și cât de puțină primesc majoritatea. Cântecele pop dulcege, rochiile descrise în cataloage în cuvinte precum „apus” și „Paris”. Apoi visurile le sunt smulse cu o forță atât de violentă; mâna care trage nasturii de la blugi, nimeni nu se uită la bărbatul care strigă la iubita lui în autobuz. Mă gâtuia durerea pentru Sasha.
Probabil mi-a simțit ezitarea.
— Mă rog, a spus ea. A fost mai de mult.
•
Uitându-mă la Sasha cum își golea berea, ștergându-se la gură ca un băiat, m-am gândit că probabil așa te simți când ești mamă. Că simți blândețea asta nesfârșită, neașteptată pentru cineva, apărută ca din senin. Când jucătorul de VP - 86
biliard a venit spre mine, eram pregătit să-l sperii să plece. Dar Sasha a zâmbit larg, arătându-și dinții ascuțiți.
— Bună, a zis el, după care a luat câte o bere pentru amândouă.
Sasha bea constant. Alterna între plictiseala distrată și interesul maniac, mimat sau nu, pentru ce spunea bărbatul.
— Sunteți venite din alt oraș? a întrebat el.
Avea părul aproape cărunt și lung, cu un inel cu turcoaz pe degetul mare –
altă fantomă a anilor ’60. Poate ne și intersectaserăm pe atunci, bântuind aceleași cărări bătătorite. Și-a tras pantalonii mai sus.
— Surori?
De-abia făcea efortul să mă includă în orizontul lui de interes, așa că aproape că am început să râd. Cu toate astea, eram conștientă că o parte a atenției ajungea și la mine. Era șocant să-mi amintesc intensitatea, chiar și la mâna a doua. Cum era să fii dorită. Poate că Sasha era atât de obișnuită, încât nici nu observa. Prinsă în tumultul propriei vieți, sigură că lucrurile se vor îmbunătăți.
— E mama mea, a spus Sasha.
Ochii îi sclipeau, voia să merg cu gluma mai departe.
Și așa am făcut. Am cuprins-o cu brațul.
— Facem o excursie mamă-fiică, am spus. Mergem pe autostrada 1. Până la Eureka.
— Aventuriere! a exclamat el lovind masa.
Am aflat că îl chema Victor, iar pe fundalul telefonului său mobil era o imagine aztecă, după cum ne-a spus el, atât de încărcată de energii, încât doar contemplând-o deveneai mai deștept. Era convins că evenimentele din lume erau orchestrate de conspirații complicate și pline de râvnă. A scos o bancnotă
de un dolar ca să ne arate cum comunicau membrii Illuminati unii cu ceilalți.
— De ce și-ar expune o societate secretă planurile pe o bancnotă banală? am întrebat.
A dat din cap ca și cum anticipase întrebarea.
— Ca să dezvăluie cât de puternici sunt.
Invidiam siguranța lui Victor, sintaxa idioată a celor drepți. Credința asta – că
lumea avea o ordine vizibilă și că nu trebuia decât să căutăm simboluri –, ca și cum răul era un cod ce putea fi spart. A continuat să vorbească. Avea dinții uzi de la băutură, sclipirea cenușie a unui molar mort. Avea destule conspirații despre care să ne explice în detaliu, destule informații de culise pe care să ni le împărtășească. Vorbea despre cum „să ajungi la nivel”. Despre „frecvențe ascunse” și „guverne din umbră”.
— Uau, a spus Sasha inexpresiv. Tu știai toate astea, mamă?
VP - 87
Îmi spunea întruna mamă, cu o voce exagerată și comică, deși mi-a trebuit ceva timp să văd cât de beată era. Să văd cât de beată eram și eu. Noaptea ne purtase pe ape necunoscute. Sclipirea reclamelor de neon, barmanița care fuma în ușă. Am privit-o stingând chiștocul, cu șlapii alunecându-i din picioare. Victor a spus că era frumos cât de bine mă înțelegeam cu Sasha.
— În ultima vreme nu văd asta prea des.
