Ceilalți s-au întors să mă privească, un val de bunăvoință venea pulsând către mine.
* * *
Restul după-amiezii a trecut ca un interval somnoros în lumina soarelui.
Câinii slăbănogi s-au ascuns sub casă, cu limbile scoase. Am rămas singure pe treptele verandei – Suzanne își pusese capul pe genunchii mei și-mi povestea frânturi dintr-un vis. Se oprea să ia câte o înghițitură dintr-o baghetă
franțuzească lungă.
— Eram convinsă că știam limbajul semnelor, dar îmi era clar că nu era așa, că doar dădeam aiurea din mâini. Dar omul a înțeles tot ce i-am spus, ca și cum știam cu adevărat limbajul semnelor. Mai târziu s-a dovedit că se prefăcea doar că era surd, a spus ea. Așa că totul a fost fals… el, eu, tot trenul.
Râsul ei era ca un gând întârziat, ca o adăugire bruscă – cât mă bucuram la orice veste despre cum era în interiorul ei, un secret menit doar pentru mine.
Nu-mi dădeam seama de când stăteam acolo, noi două, separate de ritmul vieții normale. Dar asta voiam – un timp în care să mă simt diferită și nouă, scăldată
într-un sens special. De parcă eu și ea ocupam același cântec.
•
Russell ne spunea că puneam bazele unei societăți noi. Eliberată de rasism, de excludere, de ierarhii. Eram în serviciul unei iubiri mai profunde. Așa o numea, o iubire mai profundă, cu vocea bubuind din casa dărăpănată din ținuturile verzi ale Californiei, iar noi ne jucam împreună asemenea câinilor, făcând tumbe și mușcând, gâfâind din pricina insolației. De-abia dacă
ajunseserăm la maturitate cei mai mulți dintre noi, aveam încă dinți noi de lapte. Mâneam orice ni se punea dinainte. Terci de ovăz care se făcea gumos în gât. Ketchup pe pâine, carne de vită din conservă. Cartofi năclăiți de untură.
— Domnișoara 1969, îmi spunea Suzanne. Și este a noastră.
Și așa se purtau cu mine, ca și cum eram o jucărie nouă, veneau pe rând și mă luau de braț, înghesuindu-se să-mi împletească părul lung. Mă tachinau despre internatul de care vorbisem, despre bunica mea celebră, al cărui nume îl recunoșteau o parte din ei. Despre șosetele mele albe și curate. Unii erau cu Russell de câteva luni, alții chiar de câțiva ani. Și asta a fost prima grijă pe care zilele au topit-o încet în mine. Unde erau familiile lor, ale fetelor ca Suzanne?
Sau a lui Helen, cea cu vocea de copil – uneori vorbea despre o casă din Eugene.
Despre un tată care îi făcea clisme în fiecare lună și care-i freca pulpele după
antrenamentul de tenis cu balsam mentolat, printre alte practici ciudate de igienă. Dar el unde era? Dacă vreuna dintre casele lor le dăduse ceea ce aveau VP - 103
nevoie, de ce ar mai fi fost acolo, zi după zi, timpul petrecut la fermă
prelungindu-se la nesfârșit?
•
Suzanne dormea până târziu, de-abia se trezea la prânz. Amețită și moale, făcând mișcările pe jumătate. De parcă avea întotdeauna timp. Deja începusem să dorm în patul ei. Salteaua nu era confortabilă, dimpotrivă, era zgrunțuroasă
de la nisip, dar nu mă deranja. Uneori se mișca prin somn, cuprinzându-mă cu brațul, răspândind o căldură ca de pâine caldă. Stăteam întinsă și trează, conștientă de apropierea lui Suzanne. Se întorcea în timpul nopții, dând cearșaful la o parte și arătându-și sânii goi.
Camera ei era întunecoasă ca o junglă dimineața, iar acoperișul cu smoală al dependinței se încingea de căldură. Eram deja îmbrăcată, dar știam că nu aveam să ne alăturăm celorlalți decât peste o oră. Suzanne se pregătea întotdeauna foarte încet, deși pregătirea era mai mult o chestie de timp decât de acțiune – se întorcea încet în sinea ei. Îmi plăcea să o urmăresc de pe saltea, felul dulce și gol în care își studia imaginea în oglindă, cu o privire lipsită de direcție, ca într-un portret. Trupul ei gol era umil în asemenea momente, chiar copilăresc, aplecat într-un unghi defavorabil în timp ce căuta prin sacul cu haine. Umanitatea ei mi se părea reconfortantă. Observam că avea gleznele acoperite cu fire de păr sau cu puncte negre.
Suzanne fusese dansatoare în San Francisco. Șarpele de neon care sclipea la intrarea în club, mărul roșu care așternea o strălucire străină asupra trecătorilor. Una dintre fete îi ardea alunițele cu un creion caustic în culise.
— Unora nu le plăcea să urce pe scenă, a spus ea trăgându-și o rochie peste goliciune. Să danseze, tot tacâmul. Dar mie nu mi se părea prea rău.
Și-a verificat rochia în oglindă, cuprinzându-și sânii prin material.
— Oamenii sunt atât de pudici uneori, a zis ea.
S-a strâmbat într-un fel obscen, râzând puțin în sinea ei, lăsându-și sânii liberi. Pe urmă mi-a spus că Russell i-o trăgea uneori cu blândețe, alteori nu, că
putea să-ți placă în ambele feluri.
— Nu e nimic bolnav în chestia asta, a zis ea. Oamenii se comportă atât de înțepat, de parcă e ceva rău! Ei sunt adevărații perverși. Ca unii dintre tipii care veneau să ne vadă dansând. Supărați pe noi că erau ei acolo. De parcă îi amăgeam.
Suzanne nu vorbea prea des de familia și orașul ei natal, iar eu nu o întrebam. Avea o cicatrice lucioasă pe o încheietură pe care o vedeam mângâind-o cu o mândrie tragică, iar odată s-a scăpat și a vorbit despre o stradă
umedă în fața clubului Red Bluff. Pe urmă însă s-a stăpânit.
VP - 104
— Târfa aia, a spus ea pașnic despre mama ei.
Solidaritatea mea amețită m-a copleșit, dreptatea temătoare din tonul ei –
credeam că știm amândouă ce înseamnă să fii singur, deși acum mi se pare ceva comic. Să cred că ne asemănăm atât de mult, când eu crescusem cu menajere și părinți, iar ea îmi spunea că trăise uneori în mașini, dormind pe scaunul înclinat al pasagerului cu mama ei pe locul din stânga. Dacă îmi era foame, mâncam.
Dar aveam alte lucruri în comun eu și Suzanne, un altfel de foame. Uneori îmi doream atât de mult să fiu atinsă încât mă chinuia dorul. Vedeam același lucru la Suzanne, care devenea atentă ca un animal căruia îi mirosea a mâncare ori de câte ori se apropia Russell.
•
Suzanne a plecat cu Russell la San Rafael să vadă un camion. Eu am rămas în urmă – erau treburi de făcut, iar eu m-am apucat de muncă imediat, cu o râvnă
născută din teamă. Nu voiam să le dau vreun motiv să-mi spună să plec.
