Stătea pe mal lângă mine, cu degetele înfipte în țărână. A tresărit când i-a bâzâit un țânțar la ureche.
— Doar o gură, s-a tânguit Helen. Doar din colț.
Roos a ridicat ochii din bucățile de batist pe care le ținea în poală. Repara o cămașă de lucru pentru Guy, făcând mici cusături cu o precizie absentă.
— Poți să iei puțin de la mine, dacă faci liniște, a spus Donna.
S-a dus spre Helen, cu o ciocolată acoperită de alune.
Helen a mușcat. Când a chicotit, avea dinții mânjiți de ciocolată.
— Yoga cu dulciuri, a pronunțat ea. Totul putea fi yoga: spălatul vaselor, îngrijitul lamelor. Pregătitul mâncării pentru Russell. Trebuia să devii euforic din cauza asta, să te adaptezi la ceea ce te învățau ritmurile.
Să descompui șinele, să te oferi universului ca un fir de praf.
VP - 107
•
În toate cărțile scria că bărbații le-au forțat pe fete s-o facă. Nu era adevărat, nu tot timpul. Suzanne manevra aparatul foto Swinger ca pe o armă. Îi îmboldea pe bărbați să lase pantalonii jos. Să-și expună penisul, moale și gol în cuibul întunecat de păr. Bărbații zâmbeau timid în poze, palizi din pricina blițului vinovat, numai păr și ochi umezi de animal. Apoi Suzanne spunea: „Nu am film în aparat”, deși furase o rolă de la magazin. Băieții se prefăceau că o cred. Așa se întâmpla cu multe lucruri.
Mă țineam după Suzanne, după mulți dintre ei. Suzanne mă lăsa să-i desenez sori și luni pe spatele gol cu uleiul de bronzat în timp ce Russell cânta un acord leneș la chitară, un fragment timid în sus și-n jos. Helen ofta ca o puștoaică
amorezată ce era, Roos venea lângă noi cu un zâmbet stins, un adolescent pe care nu-l știam ne privea cu o uimire recunoscătoare și nimeni nu avea nevoie să vorbească – tăcerea era împletită cu atât de multe lucruri.
•
M-am pregătit în sinea mea pentru avansurile lui Russell, dar asta nu s-a întâmplat decât după o vreme. Russell a dat misterios din cap spre mine, ca să
știu că trebuia să-l urmez.
Spălam ferestrele cu Suzanne în casa mare – pe podea erau numai bucăți de ziare și mirosea a oțet, radioul era pornit; până și treburile în casă ofereau încântarea chiulului. Suzanne cânta și îmi vorbea cu o nonșalanță fericită, potrivită. Arăta diferit atunci când munceam împreună, de parcă uita cine era și se lăsa în voia fetei din ea. E ciudat când îmi amintesc că avea doar nouăsprezece ani. Când Russell a dat din cap spre mine, m-am uitat din instinct la ea. Ca să-i cer voie sau iertare, oricare din două. Lejeritatea de pe fața ei se transformase într-o mască țepoasă. Freca fereastra strâmbă cu o nouă
concentrare. A ridicat din umeri în semn de la revedere când am plecat, ca și cum nu o deranja, deși îi simțeam privirea ațintită în spate.
De câte ori Russell dădea așa din cap spre mine, mi se strângea inima în ciuda bizareriei. Așteptam cu nerăbdare întâlnirile noastre, bucuroasă să-mi cimentez locul printre ei, de parcă făcând ceea ce făcea Suzanne era un fel de-a fi cu ea.
Russell nu mi-o trăgea niciodată – întotdeauna erau alte lucruri, degetele lui se mișcau în mine cu o distanță tehnică pe care o atribuiam purității lui. Avea ținte înalte, îmi spuneam, nepângărite de griji primitive.
— Uită-te la tine, spunea el când simțea din partea mea rușine sau ezitare.
Mă îndruma spre oglinda încețoșată din rulotă.
— Uită-te la trupul tău. Nu e trupul unui străin, spunea el monoton.
VP - 108
Când deveneam timidă, oferind o scuză, mă apuca de umeri și mă îndrepta spre oglindă din nou.
— Ești tu, spunea. E Evie. Nimic altceva decât frumusețe.
Cuvintele aveau efect asupra mea, chiar dacă numai temporar. Intram într-o transă când îmi vedeam imaginea reflectată – sânii ridicați, abdomenul neted, picioarele presărate cu înțepături de țânțari. Nu era nimic de descoperit, niciun puzzle complicat – doar faptul evident al momentului, singurul loc unde exista dragostea.
Pe urmă îmi dădea un prosop să mă șterg, ceea ce mi se părea un gest de o deosebită bunătate.
Când mă întorceam lângă ea, exista mereu o perioadă scurtă în care Suzanne se purta rece cu mine. Chiar și mișcările ei erau rigide, înfrânate, avea o plictiseală în ochi precum cineva care adormea la volan. Am învățat repede cum s-o complimentez, cum să-i fiu alături până când uita să mai fie distantă și catadicsea să-mi dea din țigara ei. Mai târziu m-am gândit că lui Suzanne i-a fost dor de mine când am plecat, felul formal în care se purta fiind doar o deghizare stângace. Deși e greu de spus… poate e doar o explicație iluzorie.
•
Celelalte aspecte de la fermă îmi apar și-mi dispar din gând. Câinele negru al lui Guy pe care-l strigau pe mai multe nume. Rătăcitorii care treceau în vara aceea pe acolo, rămânând câte o zi sau două înainte de a pleca. Rezidenți ai unui vis fără minte, care apăreau la orice oră din zi cu rucsacuri țesute, în mașinile părinților lor. Nu vedeam nimic familiar în felul rapid în care Russell îi convingea să renunțe la lucrurile lor și îi punea într-o poziție dificilă în așa fel încât generozitatea lor devenea un teatru forțat. Cedau mașinile, carnetele de cecuri, odată a fost și o verighetă de aur, cu ușurarea uimită și epuizată a unuia care se îneacă și se lasă în voia ultimului val. Îmi distrăgeau atenția poveștile lor îndurerate, atât cele chinuitoare, cât și cele banale. Se plângeau de tați malefici și mame crude, o asemănare în poveștile lor care ne făcea pe toți să ne simțim ca niște victime ale aceleiași conspirații.
•
Era una dintre puținele zile în care a plouat în vara aceea, majoritatea stăteam înăuntru, iar vechiul salon mirosea a umed și cenușiu, ca aerul de afară.
Păturile acopereau podeaua. Auzeam un meci de baseball la radioul din bucătărie, picăturile de ploaie cădeau într-o găleată de plastic printr-o spărtură.
Roos îi făcea masaj la mâini lui Suzanne, cu degetele alunecoase de la loțiune, iar eu citeam o revistă veche de câțiva ani. Horoscopul meu din martie 1967.
VP - 109
Eram toți pleoștiți și iritați; nu eram obișnuiți să ni se impună limite, să fim blocați într-un loc.
Copiii se descurcau mai bine înăuntru. Treceau doar în viteză prin câmpul nostru vizual, mergând mai departe spre misiunile lor personale. S-a auzit bufnitura unui scaun căzut în cealaltă cameră, dar nu s-a dus nimeni să verifice.
În afară de Nico, nu știam al cui era fiecare copil – toți aveau încheieturi subțiri, ca și cum prindeau rădăcini, și erau murdari la gură de lapte praf. Îl văzusem pe Nico de câteva ori cu Roos, îl ținusem în brațe și-i verificasem greutatea plăcută
și asudată. Îi pieptănam părul cu degetele, îi descurcam colierul cu colți de rechin. Toate sarcinile astea conștiente și maternale, sarcini care-mi făceau plăcere mai mult mie decât lui, mă lăsau să-mi imaginez că numai eu aveam puterea de a-l liniști. Nico nu coopera la asemenea momente de blândețe, rupea vraja brutal, de parcă îmi simțea sentimentele pozitive și nu-i plăceau. Se trăgea de penisul micuț în fața mea. Îmi cerea suc cu o tânguire ascuțită. Odată
