Helen stătea în poala lui Mitch purtând sutienul de la costumul de baie.
Chicotea întruna, ascunzându-și codițele lângă gâtul lui. Mitch era un muzician mult mai bun decât Russell, dar am încercat să nu observ. M-am drogat cu o concentrare nouă și agitată, trecând dincolo de punctul neliniștii până într-o stare trunchiată. Zâmbeam aproape involuntar și au început să mă doară
VP - 114
obrajii. Suzanne stătea cu picioarele încrucișate pe pământ, lângă mine, mângâindu-mi degetele. Avem fețele concentrate și primitoare ca niște lalele.
•
Era o zi leneșă pe care o ofeream visului comun, cu o aversiune violentă față
de viața reală; deși totul era legat de comuniune, de acordare, după cum ne spuneam în sinea noastră. Mitch adusese niște LSD de la un laborator din Stanford. Donna l-a amestecat cu suc de portocale în pahare de carton și l-am băut la micul dejun, de aceea copacii păreau că freamătă de energie, cu umbre umede, violet. Mai târziu mi s-a părut curios cât de ușor mă abandonam anumitor lucruri. Dacă erau droguri prin preajmă, luam și eu. Trăiai în momentul respectiv – când se întâmplau toate. Vorbeam ore întregi despre moment. Apărea în conversații: felul în care se mișca lumina, motivul pentru care cineva era tăcut, demontând toate straturile semnificației unei priviri.
Părea ceva important, dorința noastră de a descrie forma fiecărei secunde care trecea, de a scoate la iveală tot ce era ascuns și de a-l desface bucată cu bucată.
Eu și Suzanne lucram la niște brățări copilărești pe care fetele le tot schimbau între ele, adunându-le pe brațe ca niște eleve de gimnaziu. Exersam împletitura în V. Dungile ca la bomboane. Făceam una pentru Suzanne, lată și groasă, un zigzag roșu ca macul pe un câmp de ață de culoarea piersicii. Îmi plăcea adunarea calmă a nodurilor, felul în care culorile îmi vibrau fericite sub degete.
M-am ridicat o dată să-i aduc lui Suzanne un pahar cu apă, un gest aproape casnic. Voiam să răspund unei nevoi, să-i aduc apa la gură. Suzanne mi-a zâmbit în timp ce bea, înghițind atât de repede, încât îi vedeam gâtul mișcându-se.
Verișoara lui Helen, Caroline, se afla acolo în ziua aceea. Părea să știe mult mai multe decât știam eu la unsprezece ani. Brățările ei zdrăngăneau cu un sunet de metal ieftin. Bluza ei plușată era de un galben pal, ca un suc de lămâie, lăsându-i abdomenul micuț la vedere; avea genunchii zgâriați și cenușii că ai unui băiat.
— Supertare, a spus ea când Guy a înclinat un pahar cu suc spre buzele ei și, ca o jucărie cu arc, a continuat să repete expresia atunci când drogul și-a făcut simțită prezența.
Și eu începusem să simt primele semne, gura mi se umpluse de salivă. Mă
gândeam la râurile învolburate pe care le văzusem în copilărie, apa de ploaie rece ca gheața care trecea în goană peste stânci.
Îl auzeam pe Guy vorbind aiureli pe verandă. Una dintre poveștile lui fără
sens, drogul transformându-i fanfaronada în ecou. Părul său lung era adunat într-un nod negru la baza gâtului.
VP - 115
— Tipul ăsta bătea în ușă, strigând că a venit să ia ce-i al lui, iar eu am zis: eh, la naiba, mare scofală, sunt Elvis Presley, povestea el pe un ton monoton, iar Roos dădea aprobator din cap.
Norii pluteau pe deasupra albastrului reliefat de neon.
— Ia uitați-vă la Annie Orfana, a zis Suzanne uitându-se la Caroline.
La început, Caroline exagera, clătinându-se, făcând-o pe drogata, însă drogul a acaparat-o în scurt timp, iar ea a căpătat o privire sălbatică și i s-a făcut puțin frică. Era destul de slabă ca să-i văd zvâcnetul glandei din gât. Suzanne o urmărea iar eu așteptam să spună ceva, dar nu a spus nimic. Nici Helen, presupusa verișoară a lui Caroline, nu a spus nimic. Era amețită de soare, cataleptică, întinsă pe o bucată dintr-un covor vechi și cu mâna peste ochi.
Râdea în direcția nimănui. În cele din urmă, m-am dus la Caroline și am pus mâna pe umărul ei micuț.
— Ce faci? am întrebat.
Nu s-a uitat la mine până nu i-am spus pe nume. Am întrebat-o de unde vine; a închis ochii strâns. Nu era cea mai potrivită întrebare – sigur că nu, să
reamintești de toate porcăriile din exterior, mai ales că amintirile urâte erau probabil amplificate deja. Nu știam cum s-o trag înapoi din mlaștină.
— Vrei asta? am spus eu arătându-i brățara.
S-a uitat la ea.
— Trebuie doar s-o termin, am spus, dar e pentru tine.
Caroline a zâmbit.
— O să-ți stea foarte frumos, am continuat. Se potrivește cu bluza.
Electricitatea din ochii ei s-a liniștit. A îndepărtat bluza de corp ca s-o analizeze și s-a calmat.
— Eu am făcut-o, a spus ea dând cu degetul pe conturul brodat al semnului păcii și am remarcat câte ore trebuia să fi petrecut lucrând la asta, împrumutând probabil trusa de cusut a mamei ei.
Părea ușor: să fiu bună cu ea, să-i pun brățara terminată pe încheietură, să
ard capătul cu un chibrit ca să fie nevoită să o taie ca s-o scoată. N-am observat-o pe Suzanne uitându-se la noi, cu propria brățară uitată în poală.
— Frumos, am spus ridicând încheietura lui Caroline. Nimic altceva decât frumusețe.
De parcă eram un locuitor al acelei lumi, cineva care să le arate altora calea.
Asemenea grandoare amestecată cu sentimentele mele de bunătate; începeam să umplu spațiile goale din mine cu certitudinile simțite la fermă. Abundența grozavă a cuvintelor lui Russell – nu mai există ego, oprește-ți mintea. Ia-te, în schimb, după vântul cosmic. Credințele noastre erau blânde și digerabile ca VP - 116
prăjiturile și chiflele dulci pe care le șterpeleam de la o brutărie din Sausalito, îndopându-ne cu amidonul ușor.
•
În zilele următoare, Caroline a umblat după mine ca un câine de pripas.
