— Bine, a zis.
Am văzut-o, pentru o clipă, pe mama, așa cum era ea odată, cu o dragoste temătoare pe față, dar imaginea asta a dispărut când brățările ei au făcut zgomot, căzându-i în jos pe brațe.
— Ai orez și miso3 în frigider, a spus ea, iar eu am scos un sunet ca și cum era posibil să mănânc, deși știam amândouă că nu aveam s-o fac.
8.
Casa lui Mitch pare înghesuită și sinistră, ca și cum îi era destinată soarta tragică, așa rezultă din pozele făcute de polițiști. Bârnele groase și pline de așchii de pe tavan, șemineul de piatră, numeroasele etaje și coridoare, ca în litografiile Escher pe care Mitch le colecționa dintr-o galerie din Sausalito. Îmi aduc aminte că prima dată când am văzut-o era goală ca o biserică de pe coastă.
Avea foarte puțină mobilă, ferestre mari în formă de zigzag. Podele cu mozaic, trepte late și joase. De la ușa de la intrare se vedea deja golful întunecos întinzându-se dincolo de casă, malul negru și stâncos. Bărcile locuite se ciocneau încet una de alta, ca niște cuburi de gheață.
Mitch ne-a turnat de băut în timp ce Suzanne deschidea frigiderul. Fredona un cântecel în timp ce analiza rafturile. Scotea sunete de plăcere sau de dezaprobare, ridicând folia de aluminiu de pe un castron ca să miroasă ceva. În astfel de momente, mă minunam de ea. Cât de curajos se purta în lumea asta, în casa altcuiva, iar eu priveam imaginea noastră reflectată în ferestrele întunecate, părul care ne flutura pe umeri. Iată-mă aici, în bucătăria unei celebrități. Omul a cărui muzică o ascultasem la radio. Golful dincolo de ușă, sclipind ca pielea lăcuită. Și cât mă bucuram că mă aflam acolo cu Suzanne, care părea să facă toate aceste lucruri să prindă viață.
3 Pastă din boabe de soia fermentate, folosită în bucătăria japoneză (n.tr.).
VP - 119
Mitch avea o întâlnire cu Russell ceva mai devreme în după-amiaza aceea –
știu asta pentru că am observat că era ciudat că Mitch întârziase. Trecuse ora două și noi încă îl așteptam. Eu tăceam, la fel și ceilalți, iar liniștea dintre noi creștea. O muscă mă ciupea de gleznă. Nu voiam s-o alung, conștientă că
Russell era doar la câțiva metri de mine, așezat pe un scaun, cu ochii închiși. Îl auzeam fredonând în surdină. Russell hotărâse că ar fi cel mai bine ca Mitch să-l găsească stând acolo, cu fetele în jurul lui, cu Guy alături, trubadurul și publicul lui. Era gata să cânte, cu chitara așezată pe genunchi. Mișca din picioarele desculțe.
Se simțea ceva în felul în care Russell dădea cu degetele pe chitară, apăsând în tăcere coardele – era neliniștit într-un fel pe care încă nu știam cum să-l descifrez. Russell nu a ridicat ochii când Helen a început să-i șoptească ceva Donnei, ceva ce abia se auzea. Ceva despre Mitch probabil sau vreo prostie spusă de Guy, dar când Helen a continuat să vorbească, Russell s-a ridicat în picioare. A lăsat întâi chitara sprijinită de scaun, oprindu-se să se asigure că
stătea bine, apoi s-a dus direct la Helen și a plesnit-o peste față.
Ea a țipat fără să vrea, un sunet ca un gâlgâit. Durerea din ochii ei mari s-a transformat repede în scuză, clipind repede ca să nu plângă.
Era prima dată când îl vedeam pe Russell reacționând așa, furia lui fiind îndreptată către una dintre noi. Nu putea s-o fi lovit – strălucirea stupidă a soarelui făcea lucrul ăsta imposibil, ora aceea a după-amiezii. Ideea era prea absurdă. Am privit în jur, căutând o confirmare a rupturii înspăimântătoare, dar toți se uitau hotărât în altă parte sau își așternuseră pe față o mască
dezaprobatoare, de parcă Helen și-o făcuse cu mâna ei. Guy se scărpina după
ureche, oftând. Chiar și Suzanne părea plictisită, de parcă era ceva banal, ca o strângere de mână. Acidul pe care-l simțeam în gât, șocul meu subit și disperat păreau un fel de eșec.
În curând, Russell îi mângâia părul lui Helen, strângându-i codițele desfăcute.
Îi șoptea ceva la ureche, făcând-o să zâmbească și să dea ușor din cap, ca o păpușă cu ochi de căprioară.
•
Când a venit, în sfârșit, la fermă, după o oră, aducea cu el provizii de care aveam mare nevoie: o cutie cu conserve de fasole, niște smochine uscate și ciocolată tartinabilă. Pere Pacham tari ca piatra, învelite fiecare în hârtie subțire și roz. I-a lăsat pe copii să se urce pe picioarele lui, deși de obicei îi gonea.
— Salut, Russell, a spus Mitch.
Avea fața acoperită de sudoare.
— Nu ne-am văzut de mult, frățioare, a spus Russell.
VP - 120
A continuat să zâmbească, deși nu s-a ridicat de pe scaun.
— Cum e să trăiești visul american?
— Merge bine, omule, a spus el. Îmi pare rău c-am întârziat.
— N-am mai auzit vești de la tine de ceva vreme, a spus Russell. Îmi frângi inima, Mitch.
— Am fost ocupat, a zis Mitch. Am multe pe cap.
— Întotdeauna ai multe pe cap, a spus Russell.
S-a uitat în treacăt la noi, iar pe Guy l-a privit în ochi.
— Nu crezi? Se pare că se petrec multe și asta e viața. Cred că se oprește numai când mori.
Mitch a râs, ca și cum totul era în regulă. Împărțea țigările pe care le adusese, mâncarea, ca un Moș Crăciun care asuda din greu. În cărți avea să se scrie despre ziua asta ca fiind cea în care lucrurile se schimbaseră între Russell și Mitch, deși atunci nu mi-am dat seama. N-am dat niciun sens tensiunii dintre ei, furia lui Russell fiind mascată de un calm aparent și indulgent. Mitch venise să-i dea vești proaste lui Russell, că nu avea să existe până la urmă un contract cu casa de discuri: toate țigările, toată mâncarea, totul era un premiu de consolare.
Russell îl pisa de săptămâni întregi pe Mitch în legătură cu contractul. Insista și insista, obosindu-l pe acesta, îl punea pe Guy să-i trimită mesaje codate lui Mitch, care puteau oscila între a fi inofensive și amenințătoare. Russell încerca să obțină ceea ce credea că merita.
Am fumat puțină iarbă. Donna a făcut sandviciuri cu unt de arahide. Eu stăteam la umbra unui stejar. Nico fugea de colo-colo cu un alt copil, amândoi cu bărbiile murdare de resturile de la micul dejun. A început să bată cu un băț
într-un sac de gunoi, vărsând conținutul – nimeni nu a băgat de seamă în afară
de mine. Câinele lui Guy era pe pajiște, lamele se foiau agitate. Mă uitam pe furiș la Helen, care părea curios de bucuroasă, ca și cum interacțiunea cu Russell împlinise un tipar confortabil.
Palma ar fi trebuit să fie mai îngrijorătoare. Voiam ca Russell să fie blând, așadar era blând. Voiam să fiu aproape de Suzanne, așadar credeam lucrurile care mă lăsau să stau acolo. Mi-am spus că erau lucruri pe care nu le înțelegeam. Reciclam cuvintele pe care le auzisem înainte de la Russell, le transformam în explicații. Uneori trebuia să ne pedepsească pentru a ne arăta iubirea lui. Nu voise s-o facă, dar trebuia să ne facă să înaintăm, pentru binele întregului grup. Și pe el îl duruse.
