Sclipirea emailată a căzii, mirosul de înălbitor din aer m-au făcut să înțeleg că
avea o menajeră.
Tocmai terminasem de urinat când cineva a deschis ușa fără să bată. M-am speriat, încercând din reflex să mă acopăr. Am văzut cum bărbatul a furișat o privire către picioarele mele dezgolite înainte de a se retrage pe hol.
— Scuze, l-am auzit spunând de cealaltă parte a ușii.
Un lănțișor cu păsărele se legăna ușor din locul unde stătea atârnat lângă
chiuvetă.
— Îmi cer mii de scuze, a spus el. Îl căutam pe Mitch. Îmi pare rău că te-am deranjat.
Am simțit că ezită dincolo de ușă, apoi a ciocănit ușor înainte de a pleca. Mi-am tras pantalonii scurți. Adrenalina care alerga prin mine a slăbit, dar nu a dispărut. Probabil era doar un prieten de-al lui Mitch. Eram agitată de la cocaină, dar nu mi-era teamă. Ceea ce avea sens: nimeni nu s-a gândit decât mai târziu că străinii ar putea fi altceva decât prieteni. Dragostea noastră unii pentru ceilalți era nelimitată, întregul univers era o casă comună extinsă.
•
Câteva luni după aceea, aveam să-mi dau seama că trebuia să fi fost Scotty Weschler. Îngrijitorul care locuia în casa din spate, o cabină mică din scânduri VP - 124
albe, cu o plită și o aerotermă. Cel care curăța filtrele de la jacuzzi, uda peluza și verifica dacă Mitch nu luase o supradoză noaptea. Scotty fusese cadet la o academie militară în Pennsylvania înainte de a abandona și a se muta în Vest.
Nu renunțase niciodată la idealismul lui de cadet: îi scria mamei sale scrisori despre copaci, despre Oceanul Pacific, folosind cuvinte precum „maiestuos” și
„grandoare”.
El avea să fie primul. Cel care a încercat să riposteze, să fugă.
Aș vrea să scot mai multe din scurta noastră întâlnire. Să cred că, atunci când a deschis ușa, am avut o presimțire în legătură cu ceea ce urma. Dar nu văzusem nimic decât o imagine trecătoare a unui străin și nu m-am gândit mai deloc la asta. Nici măcar n-am întrebat-o pe Suzanne cine era bărbatul acela.
•
Nu era nimeni în living când m-am întors. Muzica bubuia, o țigară scotea fum în scrumieră. Ușa de sticlă care ducea către golf era deschisă. M-a mirat apariția bruscă a apei când am ieșit pe verandă, zidul de lumini neclare: San Francisco prin ceață.
Nu era nimeni pe mal. Apoi am auzit un ecou distorsionat pe deasupra apei.
Și iată că erau acolo amândoi, jucându-se în valuri, apa făcând spumă în jurul picioarelor. Mitch dădea din mâini în pijamaua lui albă, care acum semăna cu niște cearșafuri îmbibate cu apă, Suzanne în rochia pe care o numea Br’er Rabbit. Mi-a tresăltat inima – voiam să mă duc lângă ei. Dar ceva m-a ținut în loc. Am rămas în picioare pe scările care duceau la nisip, mirosind a lemn înmuiat de mare. Știam ce urmează? Am privit-o pe Suzanne lăsând rochia deoparte, scoțând-o cu dificultatea unui om băut, apoi el a sărit pe ea. A coborât capul și i-a lins sânul gol. Amândoi se clătinau în apă. I-am privit mai mult decât ar fi trebuit. Eram amețită și pierdută când m-am întors și am intrat în casă.
•
Am dat muzica mai încet. Am închis ușa frigiderului pe care Suzanne o lăsase deschisă. Oasele de pui ciugulite. Pui Kona, cum insistase Mitch: imaginea m-a îngrețoșat puțin. Carnea puțin prea roz emana un fior rece. Mi-a dat prin gând că așa aveam să fiu mereu, cea care închidea frigiderul. Cea care privea de pe trepte ca o fantomă în timp ce Suzanne îl lăsa pe Mitch să facă orice voia.
Gelozia a început să se agite în mine. Un chin straniu când îmi imaginam degetele lui înăuntrul ei, faptul că ea avea gust de apă sărată. Și confuzie – cât de repede se schimbaseră lucrurile și eram din nou rămasă pe dinafară.
Plăcerea chimică din mintea mea se disipase deja, așa că nu mai recunoșteam decât lipsa acesteia. Nu eram obosită, dar nu voiam să stau pe VP - 125
canapea, să-i aștept să se întoarcă. Am găsit o cameră neîncuiată care semăna cu un dormitor pentru oaspeți: nu erau haine în dulap, un pat cu cearșafurile puțin deranjate. Aveau mirosul altcuiva, iar pe noptieră era un singur cercel de aur. M-am gândit la casa mea, la greutatea și textura păturilor mele – apoi am simțit o dorință subită de a dormi acasă la Connie. Încolăcită la spatele ei, conform aranjamentului nostru familiar, ritualic, pe cearșafurile ei imprimate cu curcubeie grăsuțe ca în desenele animate.
M-am întins pe pat, ascultându-i pe Suzanne și Mitch în cealaltă cameră. De parcă eram iubitul prostănac al lui Suzanne, același zgomot al mâniei îndreptățite. Nu era îndreptată spre ea, nu chiar – îl uram pe Mitch cu o înverșunare care mă ținea trează. Voiam să știe că, mai devreme, Suzanne răsese de el, să știe câtă milă simțeam pentru el. Cât de neputincioasă era furia mea, o forță care nu avea unde să se oprească, atât de bine cunoscută îmi era: senzațiile mă sugrumau pe dinăuntru, ca niște copii dezvoltați doar pe jumătate, supărați și arțăgoși.
•
Mai târziu am fost aproape sigură că acesta era dormitorul unde dormeau Linda și băiețelul ei. Deși știu că mai erau și alte camere, alte posibilități. Linda și Mitch erau despărțiți la momentul crimei, dar erau încă prieteni, iar Mitch i-a trimis o girafa mare de pluș cu o săptămână înainte de ziua lui Christopher.
Linda stătea acasă la Mitch pentru că apartamentul ei din Sunset era plin de mucegai – plănuia să rămână la el două nopți. Apoi, ea și Christopher aveau să
se mute în Woodside cu iubitul ei, un bărbat care deținea un lanț de restaurante cu fructe de mare.
După ce au avut loc crimele, l-am văzut la o emisiune: cu fața roșie, apăsându-și o batistă pe ochi. Mă întrebam dacă își făcea manichiura. I-a spus gazdei show-ului că plănuia să o ceară de soție pe Linda. Deși cine știe dacă era adevărat.
* * *
Pe la trei dimineața, am auzit o bătaie în ușă. Era Suzanne, care a dat buzna fără să mai aștepte un răspuns. Era goală și mirosea puternic a apă de mare și a fum de țigară.
— Bună, a spus trăgând de pături.
Eram pe jumătate adormită, amorțită de uniformitatea tavanului întunecat, iar ea era ca o creatură dintr-un vis, năvălind în cameră și mirosind în felul acela.
Cearșafurile s-au umezit când s-a urcat lângă mine. Credeam că venise pentru mine. Să fie cu mine, ca un fel de scuză. Dar cât de repede mi-a dispărut gândul VP - 126
când am remarcat graba ei, privirea neclară din pricina drogului – știam că era pentru el.
— Haide, a zis Suzanne râzând.
Figura ei arăta proaspătă în lumina albastră și bizară.
— E frumos, a spus ea, o să vezi. E blând.
Ca și cum nu puteam spera la mai mult. M-am tras în spate, apucând păturile.
