Am încercat să-mi găsesc ocupație, să curăț usturoi la bucătărie cu Donna.
Stâlceam cățeii între lama întoarsă a cuțitului și blat, așa cum îmi arătase.
Donna învârtea butonul radioului dintr-un capăt în celălalt, obținând diverse feluri de pocnituri și sunete chinuite de-ale lui Herb Alpert. În final a renunțat și s-a întors să frământe un fel de aluat negru.
— Roos mi-a pus vaselină în păr, a zis Donna.
A scuturat capul și părul de-abia i s-a mișcat. O să fie foarte moale când îl spăl.
N-am răspuns. Donna a văzut că eram cu gândul aiurea și m-a fixat cu privirea.
— Ți-a arătat fântâna din curtea din spate? a spus ea. A luat-o de la Roma.
Sunt vibrații puternice acasă la Mitch, a continuat ea, toți ionii aceia din cauza oceanului.
VP - 129
M-am înroșit, încercând să mă concentrez în timp ce curățăm usturoiul de coajă. Bâzâitul radioului mi s-a părut deodată urâcios, poluant, crainicul vorbea prea repede. Am înțeles că toți fuseseră acolo, în casa ciudată pe care Mitch o avea pe malul mării. Urmasem doar un tipar, fusesem definită, etichetată, ca o fată care oferea o valoare cunoscută. Era ceva aproape reconfortant în asta, claritatea scopului, deși mă făcea de râs. Nu înțelegeam că puteai spera la mai mult.
Nu văzusem fântâna. Nu am spus nu.
Donna avea ochii strălucitori.
— Știi, a spus ea, părinții lui Suzanne sunt foarte bogați. Afaceri cu propan sau ceva de genul. N-a fost niciodată pe străzi.
Frământa aluatul pe blat în timp ce vorbea.
— Și nici în spital n-a ajuns. Niciuna dintre tâmpeniile pe care le spune nu e adevărată. S-a zgâriat singură cu o agrafă de birou, una care avea un vârf ascuțit.
Mi se făcea rău de la putoarea resturilor de mâncare care se înmuiau în chiuvetă. Am ridicat din umeri ca și cum nu mă interesa prea mult.
Donna a vorbit mai departe.
— Nu mă crezi, a spus ea. Dar e adevărat. Eram în Mendocino. Stăteam la un fermier care cultiva mere. A luat prea mult LSD, a început să se zgârie cu agrafa aia până când am oprit-o noi. Dar nu i-a curs sânge.
Pentru că nu i-am răspuns, Donna a trântit aluatul într-un castron. Îl lovea cu pumnul.
— Crezi ce vrei, a spus ea.
•
Suzanne a venit mai târziu în dormitorul ei, în timp ce mă schimbam. M-am aplecat în mod protector peste pieptul gol: Suzanne a observat și părea gata să
mă ia în râs, dar s-a oprit. I-am văzut cicatricele de pe încheietură, dar nu i-am pus nicio întrebare dificilă – Donna era doar geloasă. Nu contau Donna și părul ei țeapăn de vaselină, murdar și puturos ca un șobolan.
— Aseară a fost tare, a zis Suzanne.
M-am tras la o parte când a încercat să mă cuprindă cu brațul.
— Ei, hai, ți-a plăcut și ție, a spus ea. Am văzut.
M-am strâmbat, ea a râs. Mi-am căutat de lucru aranjând cearșafurile, ca și cum patul putea fi mai mult decât un cuib rece și umed.
— Of, e în regulă, a spus Suzanne. Am ceva care o să te înveselească.
Credeam că o să-și ceară scuze. Pe urmă mi-am dat seama: avea să mă
sărute din nou. Camera întunecoasă a rămas fără aer. Aproape am simțit cum se VP - 130
întâmplă, o înclinare imperceptibilă, dar Suzanne și-a aruncat doar geanta pe pat, iar franjurile s-au încolăcit pe saltea.
— Haide, a spus ea. Uită-te înăuntru!
Suzanne a pufnit când m-a văzut încăpățânată și a deschis-o singură. Nu înțelegeam ce era înăuntru, strălucirea aceea metalică ciudată. Colțurile ascuțite.
— Scoate-l, a spus Suzanne nerăbdătoare.
Era un disc de aur înrămat în sticlă, mult mai greu decât mă așteptam.
M-a înghiontit.
— I-am făcut-o, nu?
Privirea ei răbdătoare – asta trebuia să fie o explicație? M-am uitat la numele gravat pe o placă micuță: Mitch Lewis. Albumul „Sun King”.
Suzanne a început să râdă.
— Doamne, ar trebui să vezi ce față ai, a spus ea. Nu știi că sunt de partea ta?
