m-a lovit atât de tare că m-am învinețit. Îl priveam ghemuindu-se și făcându-și nevoile pe cimentul de lângă piscină, iar noi curățăm fecalele uneori cu furtunul, alteori nu.
Helen a coborât de la etaj cu un tricou cu Snoopy și șosete prea mari, cu călcâiele roșii adunate la glezne.
— Vrea cineva să se joace Zarul Mincinosului?
— Nu, a anunțat Suzanne.
Se presupunea că era valabil pentru toți.
Helen s-a prăbușit într-un fotoliu golaș, rămas fără perne. S-a uitat în tavan.
— Tot mai curge, a spus ea.
Toți o ignorau.
— Poate cineva să ruleze un joint? a zis ea. Vă rog?
Când nu i-a răspuns nimeni, a venit lângă Roos și Suzanne pe podea.
— Vă rog, vă rog, vă rog? a spus băgându-se cu capul în umărul lui Roos și așezându-i-se în poală ca un câine.
— Ah, fă-l odată, a spus Suzanne.
Helen a sărit în picioare să aducă o cutie din imitație de fildeș în care păstrau rezervele, iar Suzanne a dat ochii peste cap spre mine. I-am zâmbit. M-am gândit că nu era atât de rău să stai înăuntru. Toți adunați în aceeași cameră ca niște supraviețuitori la Crucea Roșie, cu apa fierbând pe aragaz pentru ceai.
Roos lucra lângă fereastră, unde lumina era ca de alabastru prin perdeaua rufoasă din dantelă.
Liniștea a fost întreruptă de vaietul brusc al lui Nico, care a dat buzna în cameră alergând după o fetiță cu o bormașină – fetița avea în mână colierul lui VP - 110
Nico, acela cu dinți de rechin, iar cei doi au început să se certe și să țipe. Lacrimi, zgârieturi.
— Hei, a zis Suzanne fără să ridice privirea, iar copiii au tăcut, deși se uitau în continuare urât unul la altul.
Gâfâiau ca niște bețivi. Totul părea în regulă, cearta potolită rapid, până când Nico a zgâriat fetița pe față cu unghiile lui prea lungi, iar țipetele s-au întețit.
Copila și-a dus ambele palme la obraz, tânguindu-se și arătându-și dinții de lapte. Susținea o notă înaltă, plină de nefericire.
Roos s-a ridicat cu greu în picioare.
— Puiule, a spus ea întinzând brațele, puiule, trebuie să te porți frumos.
A făcut câțiva pași spre Nico, care începuse și el să țipe, trântindu-se brutal pe scutec.
— Ridică-te, a spus Roos, haide, puiule, încercând să-l țină de umeri, dar acesta se lăsase moale și nu voia să se miște.
Fetița scâncea văzând comportamentul lui Nico, cum se trăgea din calea mamei lui, începând să se dea cu capul de podea.
— Puiule, a spus Roos mai tare, nu, nu, nu, dar el a continuat, cu ochii mijiți și întunecați de plăcere.
Doamne!
Helen râdea, un râs straniu care persista. Nu știam ce să fac. Îmi amintesc panica neajutorată pe care o simțeam uneori când stăteam cu copiii, îmi dădea seama că nu-mi aparținea mie copilul și nu puteam ajunge la el; până și Roos părea paralizată de aceeași frică. De parcă o aștepta pe mama adevărată a lui Nico să vină acasă și să repare tot. Nico începea să se înroșească de la efort, dându-se cu capul de podea. A țipat până a auzit pașii pe verandă – era Russell –
și am văzut fețele tuturor prinzând viață.
— Ce-i asta? a spus Russell.
Purta o cămașă veche de-a lui Mitch, cu trandafiri mari însângerați brodați pe platcă. Era desculț și ud din cap până în picioare de ploaie.
— Întreab-o pe Roos, a ciripit Helen. E copilul ei.
Roos a mormăit ceva, cuvintele ei devenind sălbatice la final, dar Russell nu a răspuns la nivelul ei. Avea o voce calmă, părea să deseneze un cerc în jurul copilului care plângea și a mamei neliniștite.
— Relaxează-te, a spus el.
Nu se lăsa cuprins de supărarea nimănui, iar agitația din cameră a fost alungată de privirea lui. Chiar și Nico părea temător în prezența lui, criza acestuia căpătând un aspect lipsit de vlagă, de parcă era o dublură a lui însuși.
— Micuțule, a spus Russell, vino aici și vorbește cu mine!
VP - 111
Nico s-a încruntat la mama lui, dar avea ochii învinși și părea neputincios în fața lui Russell. A împins afară buza de jos, cântărind posibilitățile.
Russell rămăsese în picioare în cadrul ușii, fără să se aplece nerăbdător ca unii adulți în preajma copiilor, iar Nico abia dacă mai scâncea. A mai aruncat o privire de la mama lui la Russell, apoi a zbughit-o spre Russell și l-a lăsat să-l ia în brațe.
— Ia uite-l pe micuț, a spus Russell cu mânuțele lui Nico strânse în jurul gâtului și-mi amintesc cât de ciudat era să-i văd fața lui Russell schimbându-se în timp ce vorbea cu băiatul.
Trăsăturile îi erau nestatornice, era când agitat, când ridicol, ca nebunul curții, deși vocea îi rămânea calmă. Putea să facă asta. Să se schimbe ca să se potrivească fiecărui om, ca apa care ia forma vasului în care este turnată. Putea să fie toate lucrurile astea deodată: Cel care îndoia degetele în mine. Cel care primea totul pe gratis. Cel care uneori i-o trăgea brutal lui Suzanne, alteori blând. Cel care-i șoptea cu blândețe băiatului, mângâindu-i urechea cu vocea.
