Hrăneam lamele, pliveam grădina, frecam și curățăm podelele din bucătărie.
Munca era un alt fel în care îți arătai dragostea, în care te ofereai pe tine însăți.
Dura ceva timp să umpli copaia lamelor, presiunea apei fiind în cel mai bun caz scăzută, dar era bine să stai la soare, țânțarii dansau în jurul pielii mele descoperite și trebuia să-i alung întruna. Pe lame nu le deranjau insectele, acestea stăteau aprige și cu pleoape grele ca niște sirene de pe ecran.
Îl vedeam pe Guy dincolo de casa mare, lucrând la un motor de autobuz și având întipărită pe chip curiozitatea domoală a unui proiect la științe pentru școală. Făcea pauze ca să fumeze și să-și îndrepte spatele. Intra din când în când în casă ca să ia o bere din rezerva lui Russell, asigurându-se că toată lumea își făcea treaba. El și Suzanne erau un fel de șefi de tabără, controlându-i pe Donna și pe ceilalți cu un cuvânt sau o privire. Operau ca niște sateliți ai lui Russell, deși respectul lui Guy era diferit față de al lui Suzanne. Cred că stătea acolo pentru că Russell era un mijloc prin care putea face rost de lucrurile pe care le voia –
fete, droguri, un loc de dormit. Nu era îndrăgostit de Russell, nu se temea și nu gâfâia în prezența lui – Guy era un fel de aghiotant și toate poveștile lui despre greutăți și aventuri îl aveau în continuare ca personaj principal pe el însuși.
S-a apropiat de gard, cu berea și țigara în aceeași mână, cu blugii coborâți pe șolduri. Știam că mă urmărește, așa că m-am concentrat pe furtun, umplând copaia cu apă caldă.
— Fumul îi ține la distanță, a spus Guy, iar eu m-am întors ca și cum abia atunci îi remarcam prezența. Țânțarii, a spus el întinzându-mi țigara lui.
— Da, am spus, sigur. Mersi.
Am luat țigara peste gard, având grijă să țin furtunul îndreptat spre copaie.
VP - 105
— Ai văzut-o pe Suzanne?
Guy presupunea deja că știam ce face ea. Mă simțeam flatată să-i cunosc traseul.
— Un tip din San Rafael își vinde camionul, am spus. S-a dus cu Russell să-l vadă.
— Hm, a zis Guy.
A întins mâna să-și ia țigara înapoi. Părea amuzat de profesionalismul meu, deși eram sigură că și el vedea admirația care-mi cuprindea fața când vorbeam de Suzanne. Pasul ușor săltat când mă grăbeam să stau lângă ea. Poate i se părea ciudat să nu fie el obiectul acelei dorințe – era un tip arătos, era obișnuit cu atenția fetelor. Fete care-și sugeau burta când le băga mâna în blugi, fete care credeau că bijuteriile pe care le purta făceau o dovadă frumoasă a profunzimilor emoționale blocate în interior.
— Probabil sunt la clinica gratuită, a spus Guy.
S-a prefăcut că se scarpină la prohab, mișcând ușor din țigară. Încerca să mă
facă să râd de Suzanne, să complotăm în vreun fel – nu am reacționat, în afară
de un zâmbet sobru. S-a lăsat pe spate, pe călcâiele cizmelor de cowboy. Mă
studia.
— Poți să te duci s-o ajuți pe Roos, a spus el între ultimele înghițituri de bere.
E în bucătărie.
Îmi terminasem deja treburile pe ziua aceea, iar munca împreună cu Roos la bucătărie avea să fie plictisitoare, dar am dat din cap cu un aer de martir.
Roos fusese măritată cu un polițist din Corpus Christi, după cum îmi spusese Suzanne, ceea ce mi se părea normal. Plutea pe lângă granițe cu solicitudinea visătoare a soțiilor bătute și chiar și atunci când mă ofeream să o ajut cu vasele îmi răspundea cu un fel de teamă. Frecam stratul gelatinos de pe oala cea mai mare pentru tocană, iar bucățile incolore de mâncare se luau pe burete. Guy mă
pedepsea în felul său răutăcios, dar nu-mi păsa. Orice enervare a fost temperată
de întoarcerea lui Suzanne. A intrat în bucătărie gâfâind.
— I-au dat camionul lui Russell, a zis Suzanne cu fața aprinsă, privind în jur după spectatori.
A deschis un dulap și a început să cotrobăie înăuntru.
— A fost perfect, a spus ea, pentru că voia vreo două sute de dolari. Iar Russell i-a spus foarte calm: Ar trebui să ne-o dai, pur și simplu.
A râs, încă oarecum încântată, apoi s-a așezat pe blat. A început să desfacă o pungă de alune care păreau prăfuite.
— Tipul s-a enervat rău la început că Russell i-a cerut-o așa. Pe gratis.
VP - 106
Roos asculta doar pe jumătate, alegând ingredientele cinei din seara aceea, dar eu am oprit robinetul, privind-o pe Suzanne cu tot corpul.
— Iar Russell a spus: Hai să vorbim un minut. Hai să-ți spun ceva despre mine.
Suzanne a scuipat o coajă înapoi în pungă.
— Am băut un ceai cu tipul, în cabana lui ciudată din bușteni. Vreo oră și ceva. Russell i-a explicat toată viziunea, i-a spus tot. Iar tipul a fost foarte interesat de ce facem noi aici. I-a arătat lui Russell poze vechi din armată. Pe urmă a zis că putem să luăm camioneta.
M-am șters pe mâini de pantalonii scurți; bucuria ei mă făcea atât de timidă, încât a trebuit să mă întorc cu spatele. Am terminat vasele în zgomotul făcut de ea în timp ce decojea alunele, cocoțată pe blat, adunând o grămăjoară de coji umede, până când punga s-a golit și am plecat să căutăm pe altcineva căruia să-i spună povestea.
•
Fetele stăteau deseori lângă râu fiindcă era mai răcoare, briza aducând un aer mai rece, deși muștele erau insuportabile. Pietrele erau acoperite de alge, umbra era somnoroasă. Russell se întorsese din oraș cu noua camionetă, aducând ciocolate, reviste cu benzi desenate ale căror pagini ni se înmuiau în mâini. Helen și-a mâncat imediat ciocolata și ne privea cuprinsă de invidie. Deși era și ea dintr-o familie bogată, nu eram apropiate. Mi se părea plictisitoare în afară de momentele în care era aproape de Russell, când răzgâiala ei căpăta o direcție clară. Se alinta sub atingerea lui ca o pisică, se purta mai tânără decât eram eu, blocată într-un fel care mai târziu mi s-a părut patologic.
— Iisuse! Nu te mai holba la mine, a zis Suzanne îndepărtându-și ciocolata de Helen. Ai mâncat-o deja pe a ta.
