indiferent ce mijloace secrete de hrănire ar fi înțeles prin asta – până în momentul sosirii infirmierelor.
Dar nu, asta nu avea niciun sens, pentru că atunci ar fi trebuit să prezinte simptomele unui post complet în decurs de doar câteva zile. Lib nu observase niciun semn al unei astfel de deteriorări până în momentul în care Bryne o alertase cu privire la asta în lunea celei de-a doua săptămâni.
Putea oare un copil să reziste timp de șapte zile fără ca starea lui să se deterioreze?
Lib își răsfoi carnetul cu notițe, plin de o serie de depeșe în stil telegrafic, trimise de pe un câmp de luptă îndepărtat. Fiecare zi a primei săptămâni trecuse fără mari schimbări, până când…
„A refuzat salutul mamei”.
Se holbă la cuvintele concise. Sâmbătă dimineața, în a șasea zi de supraveghere. Nu era tocmai o observație medicală; Lib și-o notase doar pentru că era o schimbare inexplicabilă în comportamentul copilei.
Cum de-a putut să fie atât de oarbă?
Nu era doar un salut care se repeta de două ori pe zi; o îmbrățișare în care trupul mare și osos al femeii ascundea vederii fața copilei. Un sărut asemenea celui dat de o pasăre mare care-și hrănește puii.
Lib încălcă regula domnișoarei N. și o trezi pe fată.
VP - 184
Anna clipi, ferindu-se de lumina stridentă a lămpii.
— Când ai fost hrănită cu mană, cine…, șopti Lib.
Nu cine ți-o dădea, pentru că Anna i-ar fi răspuns că mana cerească
provenea de la Domnul.
— Cine ți-o aducea?
Se aștepta ca ea să opună rezistență, să nege. Se aștepta la o poveste falsă
și elaborată despre îngeri.
— Mămica, murmură Anna.
Oare fata fusese întotdeauna dispusă să răspundă cu atâta sinceritate atunci când era întrebată? Dacă n-ar fi nutrit atâta dispreț față de legendele religioase, poate c-ar fi fost mai atentă la ce încerca copila să-i spună.
Își aduse aminte de felul în care Rosaleen O’Donnell se strecura înăuntru dimineața și seara pentru îmbrățișarea permisă, zâmbind, dar rămânând ciudat de tăcută. Atât de volubilă cu alte ocazii, însă nu și atunci când venea s-o îmbrățișeze pe fiica ei. Da, Rosaleen își ținuse întotdeauna gura în momentul în care se apleca pentru a se încolăci cu totul în jurul Annei.
Lib se apropie mai mult de urechea micuță.
— O trecea din gura ei în a ta?
— Printr-un sărut sfânt, spuse Anna, dând din cap, fără niciun fel de rușine.
Furia traversă venele lui Lib. Așadar, mama mesteca mâncarea în bucătărie până se făcea terci, apoi o hrănea pe Anna chiar de față cu infirmierele, bătându-și joc de ele de două ori pe zi.
— Ce gust are mana cerească? întrebă ea. De lapte sau asemănător cu terciul de ovăz?
— Ca paradisul, spuse Anna, ca și cum răspunsul ar fi fost de la sine înțeles.
— Ea ți-a spus că e din ceruri?
Pe Anna păru că întrebarea o pune în încurcătură.
— Asta e mana cerească.
— Altcineva mai știe? Kitty? Tatăl tău?
— Nu cred. Nu am vorbit niciodată despre asta.
— De ce? întrebă Lib. Ți-a interzis mama ta? Te-a amenințat?
— E secret.
Un schimb secret, prea sacru pentru a putea fi pus în cuvinte. Da, Lib putea să-și imagineze o femeie cu caracter puternic convingându-și fata de acest lucru. Mai ales pe o fată ca Anna, care crescuse într-o lume plină de mistere. Cei mici aveau atât de multă încredere în adulții în grija cărora erau dați. Oare hrănirea începuse atunci când Anna împlinise unsprezece ani, ori poate că fusese elaborată treptat, cu mult înainte de asta? Era oare un fel de VP - 185
prestidigitație, mama îi citea fiicei din Biblie povestea cu mana cerească, zăpăcind-o cu obscurități mistice? Sau ambele părți contribuiseră cu ceva nemărturisit la inventarea acestui joc mortal? În fond, fata era mai isteață
decât mama ei și mai citită. Toate familiile aveau căile lor neobișnuite care nu puteau fi deslușite de către cei din afară.
— Și mie de ce mi-ai spus? vru Lib să știe.
— Ești prietena mea.
Felul în care bărbia copilei se mișcă în sus atunci când o spuse îi frânse inima.
— Nu mai primești mana aceea cerească, așa-i? De sâmbăta trecută.
