Acum nu-l mai întrebă, de teamă că răspunsul va fi: „Mai e cale lungă”.
Tot ce-i spusese infirmiera-șefă la spital a fost că e nevoie de o infirmieră
cu experiență într-o locuință privată, pe o perioadă de două săptămâni.
Costurile privind cazarea și transportul aveau să fie asigurate, precum și o diurnă. Lib nu știa nimic despre familia O’Donnell, cu excepția faptului că
trebuie să fi fost o familie înstărită dacă erau într-atât de cosmopoliți încât să cheme tocmai din Anglia o infirmieră cu pregătire mai bună. Abia acum se pomeni întrebându-se cum de știau că pacientul va avea nevoie de serviciile ei timp de două săptămâni, nici mai mult, nici mai puțin. Poate că Lib înlocuia temporar o altă infirmieră.
Oricum ar fi stat lucrurile, avea să fie plătită destul de bine pentru eforturile ei, iar noutatea slujbei îi trezea întrucâtva curiozitatea. La spital, pregătirea lui Lib era detestată și apreciată în aceeași măsură și îi erau solicitate doar abilitățile mai simple: să hrănească pacienții, să le schimbe hainele, să facă paturile.
A rezistat impulsului de a-și băga mâna sub pelerină și a-și scoate ceasul; asta n-ar fi făcut ca timpul să treacă mai repede, iar ploaia ar fi putut să-i pătrundă în mecanism.
Urmă încă o cocioabă fără acoperiș, cu spatele la drum, zidurile ei laterale înălțându-se acuzator către cer. Buruienile nu reușiseră încă să acopere această ruină. Lib întrezări prin deschizătura unde fusese ușa o harababură
neagră; un incendiu recent, așadar. (Dar cum de reușise să ia foc ceva în regiunea asta îmbibată cu apă?) Nimeni nu se obosise să curețe grinzile carbonizate, cu atât mai puțin să înalțe un acoperiș nou și să-l acopere cu stuf. Era oare adevărat că irlandezii erau reticenți la progres?
VP - 4
Pe marginea drumului stătea o femeie cu o bonetă murdară pe cap, iar o ceată de copii se cățărase pe gardul din spatele ei. Zdrăngănitul căruței îi făcu să se apropie cu mâinile ridicate, cu palmele făcute căuș, ca și cum ar fi vrut să prindă picăturile de ploaie. Lib își întoarse jenată privirea.
— Anotimpul foametei, bălmăji birjarul.
Dar era în plină vară. Cum să lipsească hrana tocmai acum?
Încălțările ei erau murdărite de noroiul și de pietrișul azvârlit de roți. De câteva ori, brișca a intrat hurducăindu-se în câte o băltoacă întunecată, atât de adânc încât Lib a fost nevoită să se țină de banchetă ca să nu fie azvârlită
peste margine.
Au urmat alte cocioabe, unele dintre ele având trei sau patru ferestre.
Hambare, șoproane. O casă de fermier cu două etaje, apoi încă una. Doi oameni care încărcau o căruță s-au oprit din lucru, iar unul dintre ei îi spuse celuilalt ceva. Lib se uită în jos la îmbrăcămintea ei: era ceva în neregulă cu hainele cu care călătorea? Sau poate că localnicii erau atât de leneși, încât se opreau din lucru ca să se holbeze la fiecare străin.
În fața lor, varul strălucea pe o clădire cu acoperiș ascuțit și cu o cruce în vârf, adică pe capela romano-catolică. Lib își dădu seama că ajunseseră în sat abia atunci când birjarul trase de hățuri, cu toate că, după standardele englezești, locul nu era mai mult decât o îngrămădire de clădiri cu înfățișare mizerabilă.
Acum își verifică ceasul: era aproape nouă, iar soarele încă nu apusese.
Poneiul își lăsă capul în pământ și mestecă un smoc de iarbă. Asta părea să
fie singura stradă.
— Veți fi instalată în prăvălia de spirtoase.
— Pardon?
— La Ryan’s.
Birjarul făcu un gest cu capul spre o clădire fără firmă, aflată în stânga.
Așa ceva era imposibil. Înțepenită după călătorie, Lib îl lăsă pe bărbat s-o ajute să coboare. Își scutură umbrela ținând-o departe de trup, înfășură
pânza cerată și o închise bine. Își șterse mâinile de interiorul pelerinei înainte să pășească în prăvălia cu tavanul jos.
O izbi mirosul de turbă aprinsă. În afară de focul care ardea înăbușit întrun șemineu masiv, încăperea era luminată doar de câteva lămpi. O fată
împingea o canistră la locul ei pe un raft înalt.
— Bună seara, spuse Lib. Cred că e posibil să fi fost adusă la o adresă
greșită.
— Dumneavoastră trebuie să fiți englezoaica, spuse fata, ridicând un pic prea tare vocea, ca și cum Lib ar fi fost surdă. Ați vrea să veniți în spate să
luați gustarea de seară?
VP - 5
Lib se stăpâni. Dacă nu exista un han propriu-zis și dacă familia O’Donnell nu putea sau nu voia s-o găzduiască pe infirmiera pe care o angajase, atunci nu i-ar fi folosit la nimic să se plângă.
Trecu dincolo de ușa de lângă șemineu și dădu într-o mică încăpere fără
ferestre, cu două mese. Una dintre ele era ocupată de o călugăriță, a cărei față era aproape de nedeslușit în spatele straturilor apretate ale scufiei.
Dacă Lib tresări, era pentru că nu mai văzuse de ani întregi oameni de soiul ei; în Anglia, slujitoarele Domnului nu se preumblau în astfel de veșminte, de frică să nu trezească sentimente anticatolice.
— Bună seara, spuse ea politicos.
Călugărița îi răspunse cu o plecăciune adâncă. Poate că membrele ordinului ei erau descurajate să vorbească cu cei de altă credință, sau e posibil să fi făcut chiar un jurământ al tăcerii?
