VP - 7
— Ce vârstă aveți dumneavoastră, dați-mi voie să vă întreb?
Așadar, trebuia să treacă pe loc printr-un interviu, cu toate că i se dăduse de înțeles că slujba îi aparținea.
— Treizeci de ani neîmpliniți, doctore.
— Sunteți văduvă, așa-i? Ați început să lucrați ca infirmieră pentru că ați fost nevoită să vă întrețineți singură?
Oare McBrearty verifica amănuntele prezentării pe care i-o făcuse infirmiera-șefă? Dădu din cap.
— La mai puțin de un an de la căsătorie.
Dăduse peste un articol despre miile de soldați care sufereau din cauza rănilor provocate de gloanțe și de holeră și despre faptul că n-avea cine să-i îngrijească. Ziarul Times anunțase că fuseseră strânse șapte mii de lire pentru a trimite un grup de englezoaice în Crimeea în calitate de infirmiere.
„La asta”, se gândise Lib cu groază, dar și cu un sentiment de îndrăzneală.
„Cred că m-aș pricepe”. Pierduse deja atât de multe, încât devenise nechibzuită.
Tot ce-i spuse acum doctorului fu:
— Aveam douăzeci și cinci de ani.
— O Privighetoare! se minună el.
A, așadar infirmiera-șefă îi spusese măcar atâta lucru. Lui Lib îi era întotdeauna jenă să aducă în discuție numele marii doamne și detesta titlul excentric care ajunsese să fie atribuit tuturor celor care fuseseră instruite de domnișoara N., ca și cum ar fi fost niște păpuși turnate în șablonul ei eroic.
— Da, am avut onoarea de a lucra sub conducerea ei la Scutari.
— Nobilă muncă.
Să răspundă „nu” ar fi părut o perversitate, să răspundă „da”, o aroganță.
Lib își dădu brusc seama că numele de Nightingale fusese motivul pentru care familia O’Donnell se obosise să aducă o infirmieră tocmai de pe celălalt țărm al Mării Irlandeze. Își dădu seama că bătrânul irlandez ar dori să audă
mai multe despre frumusețea, severitatea și îndreptățita indignare a profesoarei ei.
— Am fost soră medicală, răspunse ea în schimb.
— Voluntară?
Voise să clarifice, însă bărbatul o înțelesese greșit, și ea se îmbujorase.
Serios acum, de ce ar trebui să se simtă jenată? Domnișoara N. le reamintea mereu că, deși erau plătite pentru munca lor, asta nu le diminua altruismul.
— Nu, vreau să spun că am fost una dintre surorile medicale cu pregătire, nu una dintre surorile obișnuite. Tatăl meu a fost nobil, adăugă ea, ușor prostesc.
Nu unul înstărit, dar oricum.
VP - 8
— A, foarte bine. De cât timp lucrați la spital?
— În septembrie se fac trei ani.
Un lucru remarcabil în sine, din moment ce majoritatea infirmierelor nu rămâneau mai mult de câteva luni; spălătorese iresponsabile, babe incompetente, care se plângeau în legătură cu rațiile lor de bere neagră. Asta nu înseamnă că Lib era apreciată acolo. O auzise pe infirmiera-șefă
descriindu-le pe veteranele campaniei domnișoarei N. din Crimeea ca fiind niște „snoabe arogante”.
— După ce am plecat de la Scutari, am lucrat la mai multe familii, adăugă
ea, și-am avut grijă de propriii părinți până când boala i-a răpus.
— Ați îngrijit vreodată un copil, domnișoară Wright?
Lib fu luată prin surprindere, dar numai pentru o clipă.
— Mă aștept ca principiile să fie aceleași. Pacientul meu este un copil?
— Mda, Anna O’Donnell.
— Nu mi s-a adus la cunoștință boala ei.
El oftă.
Asta însemna că era ceva grav, deduse Lib. O boală lentă, care îi lungea fetiței chinul. În climatul acela umed, pesemne că era oftică.
— Nu e tocmai bolnavă. Singura dumitale sarcină va fi să o ții sub observație.
