Ciudat fel de a spune. Sora aceea medicală îngrozitoare din Jane Eyre, însărcinată s-o țină pe lunatică închisă în pod.
— Am fost adusă aici pentru a… sta de pază?
— Nu, nu, doar pentru a observa.
Însă observarea era doar prima piesă a puzzle-ului. Domnișoara N. își învățase infirmierele să observe cu atenție pentru a înțelege de ce anume au nevoie bolnavii și să se asigure că primesc acest lucru. Nu medicamente –
acestea erau de competența medicilor –, ci lucruri pe care ea le considera la fel de importante pentru vindecare: lumină, aer, căldură, curățenie, odihnă, confort, hrană și conversație.
— Dacă vă înțeleg bine…
— Mă îndoiesc că mă puteți înțelege, dar vina e a mea.
McBrearty se sprijini de marginea lavaboului, de parcă ar fi început să-l lase puterile.
Lui Lib i-ar fi plăcut să-i ofere bătrânului scaunul, dacă ar fi reușit să facă
asta fără să-l insulte.
— Nu vreau să vă influențez opinia în vreun fel, dar dați-mi voie să vă
spun că e un caz cât se poate de neobișnuit. Anna O’Donnell susține – sau mai bine zis, părinții ei susțin – că din ziua în care a împlinit unsprezece ani, n-a mai pus nimic de mâncare în gură.
VP - 9
Lib se încruntă.
— Înseamnă că trebuie să fie bolnavă.
— Nu are niciuna dintre bolile cunoscute. Cel puțin, dintre cele cunoscute de mine, spuse McBrearty, corectându-se. Pur și simplu nu mănâncă.
— Vreți să spuneți că nimic solid?
Lib auzise de comportamentul nefiresc al modernelor domnișoare rafinate, care trăiau cu rădăcină de maranta fiartă sau supă chioară de vită
zile la rând.
— Niciun fel de hrană, o corectă doctorul. Nu poate să înghită nimic altceva în afară de apă chioară.
„Nu poate înseamnă că nu vrea”, cum spune zicala infirmierelor. În afară
de cazul în care…
— E posibil ca biata fată să aibă o obstrucție gastrică?
— Din câte am putut să-mi dau seama, nu.
Lib era nedumerită.
— Greață severă?
Întâlnise femei însărcinate cărora le era atât de rău, încât nu mai puteau să înghită mâncarea.
Doctorul clătină din cap.
— Suferă de melancolie?
— N-aș spune asta. E o fată tăcută și cucernică.
A, așadar e posibil să fie vorba de zel religios, nicidecum de o problemă
medicală.
— E romano-catolică?
Gestul lui părea să spună: „Ce altceva?”
Lib presupuse că la distanța aceea de Dublin, cu toții erau catolici. Posibil ca doctorul să fie și el tot catolic.
— Sunt convinsă că ați făcut-o să înțeleagă pericolele pe care le implică
postul, spuse Lib.
— Sigur că da. La fel au făcut și părinții, la început. Însă Anna este impasibilă.
Era posibil ca Lib să fi bătut atâta cale, traversând marea doar pentru asta
– capriciul unui copil? Probabil că familia O’Donnell se alarmase din prima zi în care fiica lor se strâmbase la micul dejun și trimiseseră degrabă o telegramă la Londra, cerând nu o infirmieră oarecare, ci una din noua generație, una ireproșabilă: Trimiteți o Privighetoare!
