să scape din acel infern.
A doua zi, Anna O’Donnell a fost declarată moartă in absentia, din moment ce rămășițele ei nu au putut fi dezgropate de sub VP - 241
ruine. Potrivit forțelor de ordine, nimeni nu a fost pus sub acuzare și e puțin probabil ca acest lucru să se întâmple.
Acest lucru nu înseamnă că problema a fost rezolvată. Atunci când unei fete care nu suferă de niciun fel de boală constitutivă i se permite – ba mai mult, e incitată de superstițiile din popor –
să se înfometeze în plină abundență, în timpul domniei prospere a reginei Victoria, fără ca nimeni să fie pedepsit sau măcar tras la răspundere, acest lucru ar trebui să fie numit ticăloșie. Nici tatăl, care și-a abrogat atât responsabilitatea legală, cât și pe cea morală. Nici mama, care a încălcat legea naturii (cel puțin) prin faptul că a stat pe margine, în timp ce micuța ei se împuțina. Cu siguranță nici excentricul, septuagenarul medic sub a cărui așa-zisă oblăduire s-a irosit Anna O’Donnell. Nici preotul paroh, care n-a reușit să-și exercite puterile cu care a fost investit de către funcția sa pentru a o convinge pe fată să renunțe la postul care i-a fost fatal. Nici vreunul dintre membrii autoproclamatei comisii de supraveghere care au primit dovezi potrivit cărora fata ar fi pe patul de moarte, dar care au refuzat să creadă.
Nimeni nu e atât de orb precum cei ce refuză să vadă. Același lucru ar putea fi spus despre numeroșii locuitori ai așezării care, prin depunerea unor ofrande de flori și de alt gen, par să-și exprime naiva convingere că ceea ce s-a întâmplat acolo a fost mai degrabă apoteoza unui sfânt local decât uciderea unui copil.
Ceea ce nimeni nu poate contesta este că supravegherea care a început în urmă cu două săptămâni a stimulat mecanismul morții, cel mai probabil prin blocarea unei modalități tainice de hrănire, și a contribuit la distrugerea fetiței pe care era menită să
o studieze. Ultima acțiune a comisiei înainte de a fi dizolvată a fost aceea de a declara că moartea a fost o manifestare a Domnului, ca urmare a unor cauze naturale. Însă nici Creatorul, nici Natura nu ar trebui învinuite pentru ceea ce a pricinuit mâna omului.
Stimată infirmieră-șefă,
Probabil că ați aflat deja de tragica urmare a ultimei mele însărcinări. Trebuie să mărturisesc că sunt atât de zguduită –
întregul meu sistem de valori e atât de zdruncinat încât nu mă
voi întoarce la spital în viitorul apropiat. Am acceptat invitația de a sta împreună cu rudele mele încă în viață care trăiesc în nord.
VP - 242
A dumneavoastră,
Elizabeth Wright
ANNA MARY O’DONNELL
7 APRILIE 1848 – 20 AUGUST 1859
S-A ÎNTORS ACASĂ
VP - 243
EPILOG
La șaizeci de grade sub linia ecuatorului, în lumina blândă a sfârșitului de octombrie, domnișoara Eliza Raitt își rosti în fața capelanului numele, literă
cu literă. Își aranjă mănușile pe care le purta întotdeauna peste mâinile pline de cicatrici.
Bărbatul trecu pe următorul rând al registrului său.
— Wilkie Burns. Ocupația?
— Până de curând, administrator al unei întreprinderi tipografice, îi spuse ea.
— În regulă. Are de gând să-și găsească o tiparniță în New South Wales, să publice eventual un ziar pentru mineri?
Ea dădu din umeri ca o domnișoară.
— N-aș fi deloc surprinsă.
— O văduvă și un văduv, murmură capelanul în timp ce-și nota.
Aruncă o privire spre est, dincolo de valuri. Să lași în urmă praful durerii pe proaspete pășuni, cită el cu emfază.
Eliza dădu din cap cu o jumătate de zâmbet.
— Supuși ai Coroanei Britanice, Biserica Angli…
— Domnul Burns și fiica lui sunt romano-catolici, îl corectă Eliza. Odată
ce vom ajunge, ne vom supune încă o dată ceremoniei în acea biserică.
Se gândi că e posibil ca preotul să se opună, dar acesta dădu indulgent din cap. În timp ce își notă numele vasului, data sosirii și longitudinea și latitudinea precisă, se uită peste umărul bărbatului. (Cu o lună în urmă își aduse aminte să arunce carnetul cu notițe în valuri.) Oare de ce întârziau ceilalți doi?
— Și Nan Burns, întrebă preotul, încă o mai necăjesc durerile de stomac și melancolia?
— Aerul mării a început deja să-i amelioreze starea, îl asigură ea.
— Acum are în sfârșit mamă! Ce poveste încântătoare, felul în care dumneavoastră și fetița s-a întâmplat să vă împrieteniți în biblioteca vasului, prin acea modalitate lejeră pe care uzanța o permite pe mare și toate cele ce au urmat…
Eliza zâmbi, tăcând cu modestie.
Atunci, cei doi coborâră pe punte, irlandezul bărbos, cu părul roșcat, tuns scurt, ținând-o de mână pe fetiță. Nan strângea în mână un rozariu din VP - 244
