Lib clipi.
— Penitență?
Vocea îi era prea ridicată.
— Oare nu ei ar trebui să fie penitenți?
Sora Michael îi făcu semn să tacă.
— Binecuvântați sunt cei umili.
— Dar le-am spus, acum trei zile…
Măicuța se apropie, buzele ei aproape că atingeau urechea lui Lib.
VP - 236
— Fiți umilă, domnișoară Wright, și poate c-or să vă lase să plecați.
Era un sfat îndreptățit; Lib își ținu gura.
John Flynn trecu cu pași mari pe lângă ele, cu trăsăturile feței împietrite.
Și ce alinare ar fi putut Lib să-i ofere în schimb surorii Michael?
— Anna a avut – cum v-ați exprimat mai deunăzi? – a avut parte de o moarte ușoară.
— S-a dus de bunăvoie? Fără să opună rezistență?
În ochii ei mari era o anumită îngrijorare, asta dacă nu cumva totul era în închipuirea lui Lib. Ceva mai mult decât durere; îndoială? Poate chiar suspiciune? Simți un nod în gâtlej.
— De bunăvoie, aș zice, o asigură ea pe măicuță. Era pregătită să plece.
Doctorul McBrearty traversă în grabă coridorul, cu obraji supți, gâfâind de parcă ar fi alergat. Când trecu, nu le aruncă nici măcar o privire infirmierelor.
— Îmi pare rău, soră, spuse Lib cu voce tremurândă, îmi pare atât de rău.
— Șșt, spuse din nou măicuța, cu blândețe, ca și cum ar fi avut de-a face cu un copil. Între noi fie vorba, domnișoară Wright, am avut o viziune.
— O viziune?
— Un fel de vis cu ochii deschiși. Vedeți dumneavoastră, am plecat mai devreme de la biserică, pentru că-mi făceam griji pentru Anna.
Inima lui Lib începu să bată cu putere.
— Treceam pe alee când mi s-a părut că văd… Mi s-a părut că văd un înger plecând călare împreună cu fata.
Rămase ca trăsnită. „Știe”, răsună în capul lui Lib. „Soarta noastră se află
în mâinile ei”. Sora Michael jurase să fie supusă; cum ar fi fost posibil să nu mărturisească în fața comisiei cele văzute?
— Ce părere aveți, a fost cu adevărat o viziune? întrebă măicuța, iar privirea ei ardea.
Tot ce fu în stare să facă Lib era să dea din cap.
Se lăsă o tăcere teribilă. Apoi:
— Necunoscute sunt căile Sale.
— Așa este, spuse Lib cu glas răgușit.
— Copila a plecat într-un loc mai bun? Puteți să-mi promiteți atâta lucru?
Dădu iarăși din cap.
— Domnișoară Wright.
Era Ryan, care-i făcea semn cu degetul mare.
— E timpul.
Lib plecă de lângă măicuță fără să-și ia la revedere. Nu-i venea să creadă.
Aștepta în continuare cu inima oțelită să fie acuzată în gura mare, dar nu se VP - 237
întâmplă nimic. Nu reuși să se abțină să arunce o privire peste umăr.
Măicuța stătea cu mâinile împreunate și capul plecat. „Ne eliberează”.
