În camera din spate, în fața meselor improvizate din capre la care stătea comisia, era așezat un scaun, însă Lib rămase în picioare în fața lui, pentru a părea mai umilă, așa cum o sfătuise sora Michael.
McBrearty trase ușa în urma ei.
— Sir Otway?
Era cârciumarul, plin de respect.
Baronetul făcu un gest fără vlagă.
— Din moment ce mă aflu aici nu în calitate de magistrat stabil, ci doar în nume propriu…
— Atunci voi începe eu.
Era Flynn, care interveni cu vocea lui ca de urs.
— Infirmieră Wright.
— Domnilor.
Vocea lui Lib abia se auzea. Nu trebui să se forțeze pentru ca vocea să-i tremure.
— Ce flăcările iadului s-a întâmplat aseară?
Flăcări? Pentru o clipă, i-a fost teamă că o să izbucnească în râs; oare Flynn își dădea seama ce calambur făcuse?
Lib își aranjă unul dintre bandaje, în locul în care simțea că-i roade încheietura, iar mintea el fu limpezită de un junghi. Închise ochii și-și lăsă
capul în jos ca și cum ar fi fost învinsă de durere, scoțând o serie de suspine chinuite.
— Doamnă, nu vă face niciun bine să cedați în felul acesta.
Vocea baronetului era irascibilă.
Niciun bine din punct de vedere legal, sau se referea oare doar la sănătatea ei?
— Spuneți-ne ce s-a întâmplat cu fetița, spuse Flynn.
Lib se văită:
— Anna pur și simplu, ea n-a… în seara aceea a fost din ce în ce mai slăbită. Notițele mele…
Se repezi în față și-și plasă carnetul de notițe sub ochii lui McBrearty, deschizându-l la pagina la care cuvintele și cifrele se terminau.
— Nu m-aș fi gândit c-o să se ducă atât de repede. A tremurat și s-a luptat pentru fiecare gură de aer – până când, dintr-odată, a încetat să mai respire.
Lib înghițea lacom aerul. Ca cei șase bărbați să se gândească la sunetul ultimei răsuflări a copilei.
VP - 238
— Am strigat după ajutor, dar presupun că nimeni nu se afla suficient de aproape ca să audă. Probabil că vecinii erau la biserică. Am încercat să-i torn niște whisky pe gât. Eram neatentă; am alergat de colo-colo ca o nebună.
Dacă acei oameni ar fi știut măcar puțin despre infirmierele pregătite în spiritul școlii Nightingale, și-ar fi dat seama că acest lucru era absolut imposibil. Lib continuă în grabă.
— În cele din urmă, am încercat s-o ridic ca s-o așez în scaun și s-o împing până în sat în căutarea dumneavoastră, doctore McBrearty, pentru a constata dacă poate fi readusă la viață.
Îl privi drept în ochi. Apoi își dădu seama ce spusese.
— Vreau să spun, era fără îndoială moartă, dar am continuat să sper când nu mai era nimic de sperat.
Bătrânul își duse mâna la gură ca și cum ar fi fost pe punctul de a vomita.
— Dar lampa – probabil că am răsturnat-o cu fusta. Nu mi-am dat seama că sunt cuprinsă de flăcări decât atunci când acestea mi-au cuprins talia.
Mâinile mumificate ale lui Lib zvâcneau, iar ea și le ridică în aer drept dovadă.
— Deja, una dintre pături luase foc. I-am tras trupul de pe pat, dar a fost prea mult pentru mine, am văzut flăcările lingând canistra…
— Ce canistră? întrebă O’Flaherty.
— Petrolul lampant, îi spuse domnul Thaddeus.
— Un material letal, bombăni Flynn. Eu nu l-aș fi ținut în casă.
— Tocmai umplusem lampa, ca încăperea să fie luminoasă și să pot vedea. Ca s-o pot supraveghea în permanență.
Acum Lib plângea de-a binelea. Ciudat că tocmai acesta era detaliul pe care nu suportase să și-l aducă aminte: lumina constantă care cădea asupra copilei adormite.
— Știam că avea să explodeze canistra, așa c-am fugit. Doamne iartă-mă, mai adăugă ea pentru a fi sigură.
