Bryne o așeză în șa în fața lui.
— Totul e în regulă, Nan.
Bărbatul prinse hățurile într-o mână și-și aținti privirea asupra lui Lib într-un mod neobișnuit, ca și cum n-ar mai fi văzut-o până atunci. Nu, se gândi ea – ca și cum ar fi văzut-o pentru ultima dată și-ar fi vrut să-i rețină
trăsăturile. Dacă planul lor dădea greș, s-ar putea să nu se mai întâlnească
niciodată.
Îi îndesă în traistă mâncarea.
— A mâncat? o întrebă el din buze.
Lib dădu din cap.
Zâmbetul lui lumină cerul care se întuneca.
— Încă o lingură peste o oră, șopti ea.
Apoi se ridică în vârful picioarelor și sărută singura parte a trupului lui la care putea ajunge, dosul cald al palmei. O mângâie pe fată prin pătură.
— Cât de curând, Nan.
Se întoarse cu spatele.
Când Bryne plescăi din limbă și Polly o porni de-a curmezișul câmpului –
îndepărtându-se de sat –, Lib aruncă o scurtă privire peste umăr și văzu scena ca și cum ar fi fost scoasă dintr-un tablou. Calul și călăreții, copacii, fâșiile de lumină care păleau la apus. Chiar și mlaștinile, cu băltoacele ei.
Aici, în inima ținutului, exista un soi de frumusețe.
Se grăbi să ajungă înapoi la bordei, pipăindu-și buzunarul șorțului ca să
se asigure că nu pierduse caietul cu notițe.
Mai întâi, Lib răsturnă ambele scaune din dormitor. Apoi propria geantă
cu instrumente; o aruncă în direcția scaunelor. Își luă exemplarul din Însemnări privind îngrijirea bolnavilor și se forță să o arunce în grămadă, unde aceasta ateriză deschisă, ca aripile unei păsări. De dragul credibilității poveștii ei, nimic nu trebuia cruțat. Ce făcea acum era opusul îngrijirii: producea eficient și rapid haos.
Apoi se duse în bucătărie și scoase sticla de whisky din ungherul de lângă
șemineu. Vărsă lichidul peste perne și aruncă sticla. Luă canistra cu petrol lampant și vărsă o anumită cantitate pe pat, pe podea, pe perete, pe comoda pe care stătea micul cufăr rămas deschis, etalându-și comorile. Puse foarte neglijent capacul la canistră.
VP - 233
Acum, mâinile îi miroseau a petrol lampant; cum avea să explice asta mai târziu? Și le frecă bine-bine de șorț. Ce avea să se întâmple mai târziu nu mai conta. Era totul pregătit?
„Nu te teme. Trebuie doar să crezi, iar ea va fi în siguranță”.
Luă un cartonaș cu margini zimțate din cufărașul cu comori – un sfânt pe care nu-l știa – și îl apropie de flacăra lămpii. Luă foc, chipul sfânt aureolat de flăcări.
Curățat de flăcări, doar de flăcări.
Lib apropie cartonașul de saltea, care prinse viață, paiele vechi sfârâind, trosnind. Un pat care arde, ca un miracol în culori vii. Valul de căldură care-i atinse fața îi aduse aminte de focurile din Noaptea lui Guy Fawkes.
Dar oare avea să ardă toată camera? Era unica lor șansă de a scăpa basma curată după această făcătură. Oare acoperișul era suficient de uscat după
trei zile cu soare? Lib se uită la plafonul jos. Grinzile vechi păreau prea zdravene, iar pereții groși prea rezistenți. Nu mai era nimic de făcut; îi făcu vânt lămpii și o azvârli înspre căpriori.
Ploaie de sticlă și foc.
Lib traversă în fugă curtea gospodăriei cu șorțul aprins fluturându-i în față, ca un dragon de care nu putea să scape. Îl stinse cu mâinile. Scoase un scrâșnet care se auzi ca și cum ar fi ieșit din gura altcuiva. Se îndepărtă
împleticindu-se de cărare și se aruncă în îmbrățișarea umedă a mlaștinii.
•
Plouase toată noaptea. Poliția trimisese doi oameni din Athalone, chiar dacă era sabatul; acum tocmai scormoneau prin resturile năclăite ale bordeiului familiei O’Donnell.
Lib aștepta în coridorul din spatele prăvăliei de spirtoase, cu mâinile arse înfășate în bandaje, duhnind a alifie. Totul depindea de ploaie, se gândea ea prin pâcla extenuării. De momentul în care începuse ploaia cu o seară în urmă. Era posibil să fi stins incendiul înainte ca grinzile să cedeze? Oare dormitorul îngust fusese redus la o grămadă indescifrabilă de cenușă, sau spunea – clar ca bună ziua – povestea copilei dispărute?
Durere. Însă nu asta o țintuia pe Lib locului. Ci teama – pentru ea însăși, desigur, dar și pentru fată. („Nan”, îi spunea în mintea ei, încercând să se obișnuiască cu noul nume.) Exista o fază a înfometării din care nu mai aveai cum să-ți revii. Corpul uita ce trebuia să facă cu mâncarea; organele se atrofiau. Sau poate că plămânii micuți ai fetei se chinuiseră prea mult, sau poate că inima ei cedase. „Te rog, fă-o să se trezească în dimineața asta”.
William Bryne avea să fie acolo ca să aibă grijă de ea, în cel mai obscur han pe care-l știa în Athalone, pe niște străzi dosnice. Până aici plănuiseră el și Lib lucrurile. „Te rog, Nan, mai ia o înghițitură, o bucățică”.
VP - 234
Lui Lib îi trecu prin minte că cele două săptămâni se încheiaseră.
