„Harul de a primi mâncare”. Lib își aduse aminte de preot, care se rugase pentru asta. „Îngăduie-i harul”.
Anna își lăsă capul în piept.
— Binecuvântează-ne Doamne, pe noi și darurile tale, pe care suntem pe cale să le primim din preaplinul tău, amin.
Apoi, buzele ei aspre se desfăcură pentru a primi lingura, pur și simplu.
În timp ce vărsă lichidul în gura fetei, Lib nu scoase o vorbă. Urmări cum i se mișcă gâtlejul, ca un val. Era pregătită ca fata să se înece, să vomite, să
aibă crampe sau spasme.
Anna înghiți. Și uite așa, postul fu întrerupt.
— Acum o bucățică de prăjitură cu ovăz.
Doar cât îi încăpea între arătător și degetul mare. O puse pe limba vineție și așteptă până când dispăru.
— Moartă, șopti Anna.
— Da, Anna a murit.
Sub un impuls de moment, Lib își coborî mâna, acoperind cu palma fața fetei și închizându-i pleoapele umflate. Așteptă un moment îndelungat. Apoi spuse:
— Trezește-te, Nan. E timpul să-ți începi noua viață.
Copila își deschise ochii umezi.
Din vina mea, din vina mea. Lib era cea care urma să poarte întreaga apăsare a vinei de a o ademeni pe această fată radioasă înapoi pe tărâmul exilului. Împovărându-i din nou sufletul, statornicind-o pe pământul întinat.
VP - 231
Lui Lib i-ar fi plăcut să-i mai dea ceva de mâncare, să umple acest trup împuținat cu hrana pe patru luni. Dar știa ce pericol reprezintă surmenarea stomacului. Așa că puse sticla și lingura în șorț, laolaltă cu bucățica de prăjitură de ovăz împachetată într-un șervețel. Încetul cu încetul; drumul care ducea afară din mină era la fel de lung ca cel pe care venise până aici.
Lib mângâie foarte ușor fruntea fetei.
— Trebuie să mergem acum.
Un fior. Se gândea oare la familia pe care o lăsa în urmă? Apoi încuviință
din cap.
Lib o înfofoli în pelerina călduroasă pe care o scoase din dulapul cu haine, îi puse două perechi de ciorapi, ghetele fratelui în picioarele diforme, mănuși pe mâini și trei fulare, făcând din fată un balot întunecat.
Deschise ușa ce dădea în bucătărie, apoi cele două jumătăți ale ușii de la intrare. La vest, soarele avea o culoare sângerie. Seara era călduroasă, iar în curte ciugulea o găină singuratică.
Lib se întoarse în dormitor și o luă pe fată în brațe. Nu era deloc grea. (Se gândi la propriul ei copilaș, la acel boț minuscul din brațele ei, ușor ca o pâine.) Dar pe măsură ce înconjura casa împreună cu fata, Lib simți că-i tremură picioarele.
Și apoi iată-l pe William Bryne, cu iapa de căpăstru, ivindu-se din întuneric. Chiar dacă Lib îl aștepta, tresări când îl văzu. Se îndoise oare de faptul că va fi acolo, așa cum promisese?
— Bună seara, micuță…, spuse el.
— Nan, îl întrerupse Lib înainte ca el să apuce să-i rostească vechiul nume și să strice tot. Ea e Nan.
Acum nu mai exista cale de întoarcere.
— Bună seara, Nan, spuse Bryne, prinzând totul din zbor. O să facem o plimbare cu Polly. O știi pe Polly, bănuiesc. N-ai de ce să te temi.
Cu ochii cât cepele, copila nu zicea nimic, doar gâfâia, agățată de umerii lui Lib.
— E-n regulă, Nan. Putem avea încredere în domnul Bryne, zise Lib întâlnindu-i privirea. Te va duce într-un loc sigur și o să aștepte împreună cu tine acolo, iar în scurt timp mă voi alătura și eu vouă.
Era oare adevărat? Vorbea serios, dacă asta era de ajuns; își dorea acest lucru cu toată ființa ei.
Bryne sări în șa și se aplecă după fată.
Lib inspiră mirosul calului.
— Ai fost văzut plecând azi după-amiază? întrebă ea, întârziindu-i preț de încă un moment.
El dădu din cap, lovindu-și ușor traista.
VP - 232
— În timp ce puneam șaua pe cal, m-am plâns lui Ryan c-am fost chemat degrabă înapoi la Dublin.
În cele din urmă, îi întinse povara.
Fata se agăță de ea cu putere, apoi îi dădu drumul.
