Isteață fată; Anna îl legase de mâini pe afectuosul ei tată.
— Dar asta s-a întâmplat când ați crezut c-ar fi în stare să trăiască fără
mâncare, nu-i așa?
O palidă încuviințare.
— Pe atunci era sănătoasă. Uitați-vă în ce stare se află acum, spuse Lib.
— Știu, murmură Malachy O’Donnell. Știu. Cu toate astea, i-am promis să
nu-i cer niciodată asta.
Doar un idiot putea să facă o astfel de promisiune. Dar n-ar fi fost de niciun folos să-l insulte pe acest om bun, își reaminti Lib. Mai bine să se concentreze asupra prezentului.
— Promisiunea pe care ați făcut-o îi pricinuiește acum moartea. Asta nu o anulează oare?
El se crispă.
— A fost un secret și un jurământ solemn, pe Biblie, domnișoară Wright.
Vă spun doar ca să nu mă învinovățiți.
— Dar vă învinovățesc, spuse Lib. Pe voi toți.
Malachy își lăsă capul în jos, ca și cum ar fi fost prea greu ca să-l mai susțină. Un bou buimăcit.
Brav, în felul lui; ar fi fost în stare să riște orice consecință decât să-și încalce promisiunea făcută față de fiica lui. Mai bine să o vadă dându-și sufletul decât s-o dezamăgească.
Pe obrazul lui nebărbierit alunecă o lacrimă.
— Dar încă mai sper.
Ce speranță, că dintr-odată Anna o să strige după mâncare?
— A mai fost o fetișcană aproape moartă în patul ei, avea unsprezece ani.
Era vorba de o vecină? se întrebă Lib. Era o poveste de care aflase dintr-un ziar?
— Și știți ce i-a spus Domnul tatălui ei? zise Malachy, aproape zâmbind.
„Nu te teme. Nu te teme, crede numai, iar ei o să-i fie bine”.
Repulsia o făcu pe Lib să se întoarcă cu spatele.
— Iisus a spus că e doar adormită și a luat-o de mână, continuă Malachy, și oare nu s-a ridicat ea ca să ia cina?
VP - 227
Omul visa atât de profund, încât Lib nu l-ar fi putut trezi. Se agăța de inocența lui, refuzând să știe, să întrebe, să gândească, să pună sub semnul întrebării promisiunea pe care i-o făcuse Annei, să miște un deget. Nu asta însemna să fii părinte, să iei măsuri, bune sau proaste, în loc să aștepți să se întâmple un miracol? La fel ca soția lui, cu care nu semăna deloc, decise Lib, Malachy merita să-și piardă fiica.
Soarele palid cobora încetul cu încetul pe cer. Oare nu avea să apună
niciodată?
Era opt seara. Anna tremura.
— Cât mai e, bâiguia ea fără încetare. Facă-se voia Ta. Facă-se voia Ta.
Lib o puse pe Kitty să încălzească niște flanele deasupra focului din bucătărie și apoi le așeză peste Anna, înfofolind-o bine. Simți un iz înțepător.
„Voi”, se gândi ea. „Părticele fragile, sfrijite sau umflate, vă prețuiesc. Și prețuiesc fiecare centimetru pătrat al fetei muritoare, în carne și oase”.
— Vei fi în regulă dacă mergem la slujba votivă, scumpete? întrebă
Rosaleen O’Donnell, apoi intră și se opri deasupra fiicei ei.
Anna dădu din cap.
— Sigur? întrebă tatăl din ușă.
— Mergeți, spuse fata cu vocea pierită.
„Plecați, plecați”, se gândi Lib.
Apoi, după ce soții se retraseră, se grăbi să-i ajungă din urmă.
— Luați-vă rămas-bun.
