spună; doar puse jos jucăria.
— Vrei să-ți dau lădița cu comori în poală?
Anna scutură din cap.
Lib o ajută pe fată să stea rezemată ceva mai sus pe perne.
— Apă?
O nouă clătinare din cap.
De lângă fereastră, Kitty spuse:
— A venit iar omul acela care face imagini.
VP - 225
Lib sări în picioare și aruncă o privire peste umărul servitoarei. REILLY & FIII, FOTOGRAF, scria pe coviltir. Nu auzise când calul trase la intrare. Nu putea decât să-și imagineze cu câtă pricepere avea Reilly să pozeze personajele pentru scena cu patul de moarte: lumina slabă venind din lateral, familia îngenuncheată în jurul Annei, infirmiera în uniformă stând în spatele lor, cu capul plecat.
— Spuneți-i s-o întindă.
Kitty păru uluită, dar nu spuse nimic; părăsi încăperea.
— Cartonașele sfinte, cărțile și lucrurile mele, murmură Anna, uitându-se la cufărașul ei.
— Ai vrea să le vezi? întrebă Lib.
Ea scutură din cap.
— Sunt pentru mămica. După aceea.
Lib dădu din cap. Exista o anumită dreptate poetică în asta, sfinți de hârtie care să înlocuiască fata în carne și oase. Oare nu Rosaleen O’Donnell a împins-o pe Anna spre mormânt în tot acest timp – poate chiar de la moartea lui Pat, în noiembrie anul trecut?
Odată ce femeia o va pierde pe Anna, pesemne c-o va putea iubi fără efort.
Spre deosebire de o fiică vie, una moartă era fără cusur. Asta era ceea ce alesese Rosaleen O’Donnell, își spuse Lib: să fie mama îndurerată și mândră
a doi îngeri.
Cinci minute mai târziu, căruța lui Reilly o luă încet din loc. Lib, care o urmărea de la fereastră, se gândi: „Se va întoarce”. Se gândi că o compoziție postumă va fi și mai ușor de aranjat.
O oră mai târziu, Malachy O’Donnell se întoarse și îngenunche cu efort lângă patul în care moțăia fiica lui. Își împreună mâinile – încheieturile degetelor deveniră albe pe pielea roșie – și murmură Tatăl Nostru.
Privindu-i capul plecat, care începuse să încărunțească, Lib șovăi.
Bărbatul acesta nu avea nimic din dușmănia neîmpăcată a soției lui și, în felul lui pasiv, o iubea pe Anna. Numai de-ar putea fi trezit din această
amorțeală ca să lupte pentru copilul lui… Poate că Lib era datoare să-i mai ofere o șansă?
Își impuse să înconjoare patul și să se aplece spre urechea lui.
— Când fiica dumneavoastră se va trezi, spuse ea, rugați-o să mănânce, de dragul dumneavoastră.
Malachy nu protestă; doar clătină din cap.
— S-ar sufoca.
— O înghițitură de lapte ar sufoca-o? Are aceeași consistență ca apa.
— N-aș putea să fac asta.
— De ce nu? vru să știe Lib.
VP - 226
— N-ați înțelege, doamnă.
— Atunci faceți-mă să înțeleg!
Malachy expiră lung, sacadat.
— I-am promis.
Lib se uită fix la el.
— Că n-o veți ruga să mănânce? Când ați făcut asta?
— Acum câteva luni.
