— Doar să-mi dai păturile, tăticule, te rog, îi spuse ea cu dinții clănțănind.
El o înveli până la bărbie.
Domnul Thaddeus își strânse toate instrumentele în geantă, iar Rosaleen îl conduse până la ușă.
— Așteptați, vă rog, îl strigă Lib, traversând încăperea. Trebuie să vă
vorbesc.
Rosaleen O’Donnell o apucă atât de tare pe Lib de mânecă, încât o cusătură pocni.
VP - 222
— Nu ținem în loc un preot pentru discuții inutile, atunci când el poartă
asupra lui sfânta cuminecătură.
Lib își smulse mâneca și se grăbi după el.
Ajunsă în curtea gospodăriei, strigă:
— Domnule Thaddeus!
— Ce este?
Bărbatul se opri și goni cu piciorul o găină care ciugulea în jurul lui.
Voia să afle dacă Anna îi spusese mai devreme despre planul ei de a-l răscumpăra pe Pat cu propria ei moarte.
— V-a vorbit cumva Anna despre fratele ei?
Pe chipul lui neted apăru încordarea.
— Domnișoară Wright, ignoranța dumneavoastră în ceea ce privește credința noastră e singura care vă scuză încercarea de a mă convinge să rup legământul spovedaniei.
— Așadar știți.
— Astfel de nenorociri ar trebui păstrate în familie, spuse el, n-ar trebui răspândite în afară. Anna n-ar fi trebuit să se angajeze niciodată într-o astfel de discuție cu dumneavoastră.
— Dar dacă i-ați aduce argumente, dacă i-ați explica faptul că Dumnezeu niciodată n-ar…
Preotul o întrerupse.
— Îi tot spun de luni de zile bietei fete că păcatele îi sunt iertate și că, în plus, despre morți trebuie să vorbim numai de bine.
Lib se uită fix la el. Despre morți. Preotul nu vorbea despre planul Annei de a-și da la schimb viața pentru ispășirea fratelui ei. Păcatele îi sunt iertate; Domnul Thaddeus se referea la ceea ce-i făcuse Pat. Îi tot spun de luni de zile bietei fete. Asta trebuia să însemne că după misiune, în primăvară, Anna își deschisese inima în fața preotului din parohia căreia îi aparținea, îi spusese despre toată confuzia ei privind căsătoria secretă, despre chinurile ei. Și, spre deosebire de Rosaleen O’Donnell, fusese suficient de perspicace încât s-o creadă pe fată. Însă singura consolare pe care i-o oferise a fost să-i spună
că păcatele i-au fost iertate și că n-ar mai trebui să vorbească niciodată
despre asta.
Până să-și vină în fire, preotul parcursese deja jumătate de potecă. Îl urmări cum dispare după gardul viu. Câte astfel de nenorociri mai existau în sânul celorlalte familii, nenorociri pe care domnul Thaddeus le mușamalizase? Oare acesta era singurul mod în care știa să administreze suferința unei copile?
În bordeiul plin de fum, Kitty arunca conținutul micilor vase în foc: sarea, pâinea, chiar și apa, care scoase un sfârâit cumplit.
VP - 223
— Ce faci? întrebă Lib.
— Mai au încă urmele uleiului sfânt, îi spuse slujnica, așa că trebuie îngropate sau arse.
Numai în țara asta e posibilă arderea apei.
Rosaleen O’Donnell punea cutii cu ceai și zahăr pe raftul unui bufet din perete, al cărui interior era căptușit cu hârtie.
— Dar cu doctorul McBrearty cum rămâne, întrebă Lib, nu v-ați gândit că
poate ar fi bine să-l chemați pe el înaintea preotului?
— N-a fost azi-dimineață pe-aici? îi răspunse Rosaleen fără să se întoarcă.
Kitty era ocupată să strângă terciul de ovăz ars într-un lighean.
Lib continuă.
— Și ce-a spus despre Anna?
— Că acum se află în mâinile Domnului.
