Bryne o privi. Brațul lui se strânse în jurul brațului ei.
— Trei săptămâni și trei zile, atâta s-a luptat să rămână în viață.
VP - 219
A behăit și a tușit ca o capră. Trebuie să fi fost ceva acru în laptele lui Lib, pentru că bebelușul refuza sânul sau scuipa laptele, iar puținul pe care îl înghițea o făcea să slăbească de parcă ar fi fost opusul hranei, o poțiune magică pentru micșorare.
Bryne nu spuse: „Astfel de lucruri se întâmplă”. Nu-i atrase atenția asupra faptului că pierderea ei era doar o picătură în oceanul de suferință umană.
— Atunci a plecat Wright?
Lib dădu din cap.
— Nu mai exista niciun motiv să rămână, așa a spus. Nu că mi-ar fi păsat prea tare în acel moment, adăugă Lib imediat.
Bryne mârâi:
— Nu te-a meritat.
O, dar nimic din toate astea nu ținea de merit. Ea nu meritase să-și piardă
fiica; era conștientă de acest lucru chiar și-n cele mai sumbre zile ale ei. Nu făcuse nimic din ce n-ar fi trebuit să facă, în ciuda tuturor aluziilor urâte făcute de Wright; din lucrurile pe care ar fi trebuit să le facă nu lăsase nimic nedus până la capăt. Destinul nu are un chip, viața e arbitrară, „o poveste spusă de un idiot”3.
Mai puțin în niște rare momente, cum era acesta, când reușeai să zărești o modalitate de a o face să încapă într-o formă mai bună.
În mintea ei, domnișoara N. adresă întrebarea: „Ești dispusă să te dedici trup și suflet unei meserii pe care nimeni altcineva nu e în stare s-o facă?”
Lib se agăța de brațul lui Bryne ca de o frânghie. Realiză că până în acest moment, mintea ei nu fusese cu totul decisă. Îi spuse:
— O voi lua pe Anna cu mine.
— Unde?
— Oriunde altundeva. Ochii ei scrutau orizontul plat. Cu cât mai departe, cu atât mai bine.
Bryne se întoarse cu fața la ea.
— Cum o veți convinge pe copilă să mănânce?
— Nu sunt sigură și nu pot să explic, dar știu că trebuie să plece din acest loc și dintre acești oameni.
Tonul lui era glumeț.
— O să cumperi nenorocitele alea de linguri.
Pentru o clipă, Lib se arătă confuză, apoi își aduse aminte de cele o sută
de linguri de la Scutari și aproape că zâmbi.
— S-o spunem pe șleau, zise el, adoptând din nou un ton civilizat. Aveți de gând să o răpiți pe fată.
3 Life […] is a tale told by an idiot, citat din Macbeth de William Shakespeare, actul 5, scena 5. (n. red.).
VP - 220
— Presupun că asta s-ar spune, zise Lib, cu o voce înăsprită de spaimă.
Însă n-aș constrânge-o niciodată.
— Să înțeleg că Anna v-ar urma de bunăvoie?
— Cred că e posibil s-o facă, dacă voi ști cum să-i vorbesc.
Bryne avea suficient de mult tact încât să nu-i spună cât de improbabil era ca un asemenea lucru să se întâmple.
— Cum aveți de gând să călătoriți? Să tocmiți un birjar? Veți fi prinsă
înainte de a ajunge în comitatul vecin.
Brusc, simți cum toată oboseala acumulată o ajunge din urmă.
— E posibil să ajung la închisoare, Anna să moară și nimic din toate astea să nu aibă sens.
— Cu toate astea, vreți să încercați.
Se strădui să-i răspundă:
— Mai bine să te îneci în valuri decât să aștepți degeaba pe mal.
