— Doamnă O’Donnell.
Se auzi o foială.
— E Anna? întrebă Rosaleen cu glas răgușit.
— Nu, doarme dusă. Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră.
— Ce s-a întâmplat?
— Între patru ochi, spuse Lib. Vă rog.
După lungi ore de rumegare, ajunsese la concluzia că trebuie să dezvăluie secretul Annei. Însă doar unei singure persoane, în mod pervers tocmai aceleia în care Lib avea cea mai puțină încredere: Rosaleen O’Donnell. Lib spera ca această revelație să trezească în sfârșit în Rosaleen un sentiment de milă față de fata chinuită. Această poveste aparținea familiei, iar mama lui Pat și a Annei era singura îndreptățită să afle adevărul despre ceea ce unul dintre copii îi pricinuise celuilalt.
Imnul către Maria răsuna în mintea lui Lib: „Să-mi asculți, Măicuță, marea rugăminte.”
Rosaleen O’Donnell dădu draperia la o parte și ieși din mica încăpere.
Ochii ei aveau ceva nefiresc în puțina lumină roșiatică ce venea dinspre focul care ardea mocnit.
Lib îi făcu semn, iar Rosaleen o urmă pe podeaua de pământ bătătorit. Lib deschise ușa de la intrare și Rosaleen ezită doar o clipă înainte de a o urma afară.
Odată ce ușa se închise în urma lor, Lib vorbi repede, ca să nu-și piardă
stăpânirea de sine.
— Știu totul despre mană, începu ea, pentru a obține un avantaj asupra ei.
VP - 216
Rosaleen o privea fără să clipească.
— Dar nu le-am spus celor din comisie. Lumea nu are nevoie de o explicație despre cum a trăit Anna în toate aceste luni. Tot ce contează e dacă va continua sau nu să trăiască. Doamnă O’Donnell, dacă vă iubiți fiica, de ce nu faceți tot ce vă stă în putință să o convingeți să mănânce?
Rosaleen rămase în continuare mută. Apoi spuse, foarte încet:
— E aleasă.
— A fost aleasă? repetă dezgustată Lib. Vreți să spuneți de către Dumnezeu? Chemarea martiriului la vârsta de unsprezece ani?
Rosaleen o corectă:
— A făcut o alegere.
Absurditatea celor spuse o lăsă pe Lib fără aer.
— Nu înțelegeți cât de disperată e Anna, cât de chinuită de vină? Nu alege nimic, nu mai mult decât ar alege să cadă într-un puț din turbărie.
Niciun răspuns.
— Nu e neatinsă.
Perifrază lui Lib sună absurd de afectată.
Ochii lui Rosaleen se îngustară.
— Trebuie să vă spun că a fost siluită, și încă de către propriul dumneavoastră fiu.
Silabele îi ieșiră pe gură simplu și brutal.
— A început s-o forțeze pe când avea doar nouă ani.
— Domnișoară Wright, spuse femeia. N-am de gând să mai ascult clevetirile astea.
Era oare o oroare într-atât de greu de conceput, încât Rosaleen n-o putea pricepe? Avea nevoie să creadă că era o născocire de-a lui Lib?
— E aceeași minciună murdară pe care Anna a scornit-o după
înmormântarea lui Pat, continuă Rosaleen. I-am spus eu să nu-și ponegrească fratele.
Lib fu nevoită să se sprijine de zidul zgrunțuros al bordeiului. Așadar, nu era o noutate pentru femeie. O mamă înțelege ce nu zice copilul, nu așa suna zicala? Însă Anna zisese. Durerea resimțită din pricina morții lui Pat îi dăduse curajul de a-i mărturisi mamei sale, în noiembrie anul trecut, întreaga poveste rușinoasă. Rosaleen o făcuse mincinoasă și continua să-și susțină părerea, în timp ce fiică-sa se ofilea chiar sub ochii ei.
— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt, mârâi Rosaleen. Și să vă ia dracu’.
Intră grăbită înapoi în casă.
•
Sâmbătă dimineață, cu puțin trecut de ora șase, Lib strecură un bilețel sub ușa lui Bryne.
