VP - 211
I se păru că în seara asta aude ceva nou la inima Annei, un galop. Era posibil să-și fi imaginat? Ascultă cu atenție. Iată: trei sunete în loc de cele două obișnuite.
Apoi îi numără respirațiile. Douăzeci și nouă într-un minut; se întețeau.
Temperatura ei părea de asemenea să fi scăzut, în ciuda căldurii din ultimele două zile.
Se așeză și luă mâna solzoasă a Annei într-a ei.
— Inima ta începe s-o ia la goană. Ai simțit?
Era ceva în felul în care fata zăcea, în felul în care-și ținea nemișcate brațele și picioarele.
— Probabil că suferi.
— Nu ăsta-i cuvântul, șopti Anna.
— Sau cum îi spui tu atunci.
— Măicuța zice că e sărutul lui Cristos.
— Ce anume? întrebă Lib.
— Când ceva te doare. Ea spune că înseamnă c-am ajuns atât de aproape de crucea Lui, încât El se poate apleca să mă sărute.
Fără îndoială, intenția măicuței fusese aceea de a-i aduce consolare, dar pe Lib acest lucru o îngrozea.
— Aș vrea doar să știu cât o să dureze, zise fata cu respirația ei hârâită.
— Până mori, vrei să zici? întrebă Lib.
Fata dădu din cap.
— La vârsta ta, moartea nu vine de la sine. Copiii sunt atât de vii.
Asta era probabil cea mai ciudată conversație pe care Lib o avusese vreodată cu un pacient.
— Ți-e frică?
O ezitare. Urmată de o mică încuviințare din cap.
— Nu cred că vrei cu adevărat să mori.
În acel moment, văzu atât de multă nefericire pe chipul copilei. Anna nu lăsase niciodată până atunci să se vadă acest lucru.
— Facă-se voia ta, șopti fata, făcându-și cruce.
— Asta nu e lucrarea Domnului, îi reaminti Lib. E a ta.
Pleoapele ei flasce se agitară și în cele din urmă se închiseră. Respirația zgomotoasă se atenuă și deveni regulată.
Lib continuă să țină acea mână umflată într-a ei. Somnul, o îndurare temporară. Spera să doarmă toată noaptea.
De cealaltă parte a peretelui începu rostirea Rozariului. De data aceasta cu glas scăzut; psalmodierea, o șoaptă. Lib așteptă să se termine, așteptă ca bordeiul să se liniștească, pe măsură ce soții O’Donnell se retrăgeau în VP - 212
vizuina lor din perete, iar Kitty își pregătea culcușul pe priciul din bucătărie.
Atenuarea tuturor zgomotelor.
În cele din urmă, doar Lib mai rămase trează. Supraveghetoarea.
„Luminează-mă, păzește-mă, povățuiește-mă”.
Îi trecu prin minte întrebarea de ce voia ca Anna să supraviețuiască acelei nopți de vineri și nopții de după și oricâtor nopți ar fi urmat. Dacă era doar o chestiune de compasiune, oare Lib n-ar fi trebuit să-și dorească ieșirea din această situație? Până la urmă, tot ce făcuse pentru ca Annei să-i fie mai bine
– o înghițitură de apă, o pernă în plus – nu făcea decât să-i prelungească
suferința.
Pentru o clipă, lui Lib îi trecu prin minte cum ar fi dacă i-ar aduce ea sfârșitul: cum ridică pătura și o împăturește, o așază peste chipul copilei și o apasă cu toată greutatea. N-ar trebui să fie dificil și n-avea cum să dureze mai mult de câteva minute. Ar fi un act de milostivire, de fapt.
O crimă.
Cum ajunsese Lib să se gândească să omoare un pacient?
Dădu vina pe lipsa de somn, pe incertitudine. Totul era harababură și haos. O sălbăticie mlăștinoasă, o copilă rătăcită și Lib, care se împleticea pe urmele ei.
„Niciodată să nu disperi”, își porunci. Oare nu era acesta unul dintre păcatele de neiertat? Își aduse aminte de o poveste despre un bărbat care s-a luptat toată noaptea cu un înger și care a fost trântit iar și iar la pământ.
