Știu că-n slăbiciunea-mi
Măicuța mi-e alături mie.
Lib înțelese: întreaga lume era un tărâm al exilului. Orice pasiune, orice satisfacție ar fi putut să ofere viața, sufletul ce se grăbea să ajungă în rai o socotea drept un laț dezgustător.
„Dar lațurile sunt aici”. Bordeiul ținut laolaltă de bălegar și sânge, păr și lapte – o capcană care să țină prizonieră și să sfârtece o fetiță.
— Fii binecuvântată, copilă, îi spuse domnul Thaddeus Annei. Voi trece și mâine pe aici.
Oare asta era totul, tot ce-i stătea în putință? Un imn și o binecuvântare și dumnezeu cu mila?
Soții O’Donnell și Kitty ieșiră în urma preotului.
•
Nici urmă de Bryne la prăvălia de spirtoase. Când bătu la ușa lui, Lib nu primi niciun răspuns. Era posibil să regrete sărutul?
Stătu întinsă toată după-amiaza în pat, cu ochii uscați ca hârtia. Somnul se ținea departe.
„Cât timp planeta se rotește, fă-ți datoria”, îi poruncise îndrumătoarea ei spirituală.
VP - 210
Ce datorie avea ea acum față de Anna? „Și ne izbăvește de cel rău”, se rugase ea. Oare Lib era salvatoarea ei, sau doar un dușman? „Nimic nu mă va opri”, i se lăudase lui Bryne cu o seară în urmă. Dar ce putea să facă să
salveze o copilă care refuza să fie salvată?
La șapte, își impuse să coboare la parter și să mănânce ceva, pentru că se simțea slăbită. Acum, iepurele fript îi zăcea în stomac ca o bucată de plumb.
Seara de august era sufocantă. Până să ajungă la bordei, orizontul întunecat înghiți soarele. Bătu la ușă, încordată de teamă. Între un schimb și altul, Anna ar fi putut să alunece în inconștiență.
Bucătăria mirosea a terci de ovăz și a vâlvătaia perpetuă a focului.
— Cum se simte? vru să afle Lib de la Rosaleen O’Donnell.
— Tot la fel, micuțul îngeraș.
„Nu e un înger. E un copil”.
Pe fundalul așternuturilor mohorâte, Anna era de un galben ciudat.
— Bună seara, copilă. Pot să-ți văd ochii?
Fata îi deschise, clipind.
Lib trase pleoapa de jos ca să verifice. Da, albul ochilor avea nuanța untoasă a unei păpădii. Îi aruncă o privire surorii Michael.
— Când a trecut pe aici în după-amiaza aceasta, doctorul a confirmat că
are icter, murmură măicuța, în timp ce-și aranja pelerina.
Lib se întoarse către Rosaleen O’Donnell, care stătea în pragul ușii.
— Ăsta e un semn că întregul organism al Annei începe să nu mai funcționeze.
Mama nu avu nimic de zis; înregistră informația ca pe o veste despre o furtună sau un război îndepărtat.
Oala de noapte era goală. Lib o înclină.
Măicuța clătină din cap.
Așadar, nu urinase deloc. Aceasta era concluzia la care conduceau toate măsurătorile. Toate organele Annei aveau să se oprească din funcționare.
— Mâine, la opt și jumătate seara, o să aibă loc o slujbă votivă, spuse Rosaleen O’Donnell.
— Votivă? întrebă Lib.
— Dedicată unei intenții anume, explică sora Michael vorbind în barbă.
— Pentru Anna. Ce frumos, nu-i așa, scumpete? întrebă mama. Domnul Thaddeus face o slujbă specială pentru că nu te simți bine, toată lumea o să
fie acolo.
— Minunat.
Anna respira de parcă asta i-ar fi solicitat întreaga atenție.
Lib își scoase stetoscopul și așteptă ca celelalte două femei să plece.
