VP - 214
— Căsătoria e pentru totdeauna.
O, teribila inocență a copilei. Lib scoase un mic sunet, încurajând-o să
continue.
— Când frații și surorile se căsătoresc, se săvârșește un sfânt mister. Un secret care există între noi și ceruri, așa mi-a spus Pat. Apoi a murit, spuse Anna, vocea ei sfărâmându-se ca o scoică, în timp ce privirea continua s-o fixeze pe Lib. M-am întrebat dacă e posibil să se fi înșelat.
Lib dădu din cap.
— Poate că Dumnezeu l-a luat pe Pat pentru ceea ce a făcut. Și atunci nu e corect, domnișoară Lib, pentru că Pat e cel care suportă întreaga pedeapsă.
Lib își ținu buzele lipite strâns, astfel încât copila să continue să
vorbească.
— Apoi, la misiune… Anna scoase un singur suspin zgomotos. Preotul belgian, în timpul slujbei, a spus că dacă fratele și sora… atunci e păcat de moarte, a doua cea mai rea dintre cele șase feluri de pofte trupești. Bietul Pat habar n-avea!
O, bietul Pat știa suficient de bine încât să țeasă o pânză strălucitoare în jurul lucrului pe care i-l făcea surorii lui noapte de noapte.
— A murit atât de repede, se tângui fata, n-a avut șansa să se confeseze.
Poate c-a ajuns direct în iad.
În lumina aceasta, ochii ei păreau verzui, iar cuvintele îi ieșeau sugrumate.
— În iad, flăcările nu-s menite să curețe, ci să rănească, și niciodată nu se sfârșesc.
— Anna.
Lib aflase destul.
— Nu știu dacă voi putea să-l scot de-acolo, dar trebuie să încerc. Sunt convinsă că Dumnezeu poate să scoată pe cineva…
— Anna! Tu n-ai greșit cu nimic.
— Ba am greșit.
— N-ai știut, insistă Lib. A fost o nedreptate pe care fratele tău ți-a făcut-o ție.
Anna clătină din cap.
— Și eu l-am iubit dublu.
Lib rămase fără cuvinte.
— Dacă Dumnezeu ne va îngădui, în curând vom fi împreună, dar de data asta fără trup. Fără căsătorie, stărui Anna. Vom fi din nou frate și soră.
— Anna, eu nu mai suport, eu…
Lib stătea ghemuită acum la marginea patului, oarbă, în timp ce încăperea se transforma în apă.
VP - 215
— Nu plânge, domnișoară Lib.
Brațele ei fusiforme se întindeau spre ea, cuprinzând capul lui Lib, trăgând-o în jos.
— Scumpă domnișoară Lib.
Își înăbuși plânsul în pături, între cele două creste solide din poala copilei.
Situația asta de-a-ndoaselea: să fii consolată de o copilă și încă ce copilă.
— Nu te măcina, va fi bine, murmură Anna.
— Nu, nu va fi!
— Totul e bine. Totul va fi bine.
„Ajut-o”. Lib se trezi că se roagă acelui Dumnezeu în care nu credea.
„Ajută-mă. Ajută-ne pe noi toți”. Nu auzi decât tăcerea.
•
În mijlocul nopții – Lib nu mai putu să aștepte – se strecură în bucătărie, trecând pe lângă silueta servitoarei adormite pe prici. Pielea obrajilor îi era încă strânsă și sărată din cauza plânsului. Când degetele ei dibuiră draperia aspră care separa dependința de restul casei, șopti:
