VP - 217
Apoi părăsi prăvălia de spirtoase și traversă în grabă câmpul noroios, la lumina lunii aflate în descreștere. Aceasta era împărăția iadului, ieșind iremediabil de pe orbita raiului.
Îi apăru în cale păducelul de lângă mica fântână sfântă; cârpele lui pe cale să se dezintegreze dansau în adierea vântului cald. Lib înțelese rostul unor astfel de superstiții. Dacă ar exista un ritual a cărui îndeplinire ar putea să-i ofere șansa de a o salva pe Anna, oare nu l-ar încerca? De dragul fetei, s-ar închina unui copac, unui bolovan sau unui nap scobit. Lib se gândi la toți acei oameni care trecuseră pe lângă acest copac de-a lungul secolelor, străduindu-se să creadă că-și lăsaseră durerile și necazurile în urmă. Ani de-a rândul, unii dintre ei își spuneau: „Dacă mă mai doare, e din pricina cârpei care încă n-a putrezit”.
Anna voia să-și lase corpul în urmă, să-l arunce ca pe o haină veche. Să-și dezbrace pielea încrețită, numele, povestea ei lipsită de speranță; voia să
termine odată cu toate. Da, lui Lib i-ar fi plăcut ca acest lucru să se poată
întâmpla, ba mai mult – i-ar fi plăcut ca Anna să se nască din nou, lucru pe care cei din Orientul Îndepărtat îl credeau posibil. Să se trezească mâine și să descopere că e altcineva. O fetiță căreia nimeni nu i-a făcut încă niciun rău, care nu are nicio datorie de plătit, capabilă și lăsată să mănânce după
pofta inimii.
Apoi, pe fundalul cerului care se lumina, apăru o siluetă grăbită, iar Lib simți dintr-odată ceva ce nu știuse niciodată cu adevărat până în acea clipă: nevoile corpului sunt imposibil de ignorat.
Șuvițele lui William Bryne se răsuceau ca șerpii, iar jiletca lui era încheiată greșit la nasturi. În mână ținea bilețelul ei.
— V-am trezit? întrebă Lib prostește.
— Nu dormeam, spuse el, luând-o de mână.
În ciuda a toate, un val de căldură îi străbătu corpul.
— La Ryan’s, noaptea trecută, spuse el, toată lumea vorbea doar despre Anna. S-a răspândit vestea că le-ați spus celor din comisie că starea ei se înrăutățește cu repeziciune. Cred că tot satul o să participe la slujbă.
Ce fel de nebunie colectivă pusese stăpânire pe locuitorii satului?
— Dacă-i îngrijorează faptul că o copilă e lăsată să se sinucidă, vru Lib să
știe, atunci de ce nu iau cu asalt bordeiul?
Bryne ridică ostentativ din umeri.
— Noi, irlandezii, suntem pricepuți când vine vorba de resemnare. Sau, altfel spus, suntem predispuși la fatalism.
Bărbatul îi trecu brațul pe sub al său și se plimbară pe sub copaci. Soarele răsărise și se părea c-o să aibă parte de încă o zi oribil de încântătoare.
VP - 218
— Ieri am fost în Athalone, îi spuse el, să mă cert cu poliția. Ofițerul ăsta, un exemplu de pompozitate indiferentă, cu pălăria și muscheta lui, își tot mângâia mustața și spunea că situația este una de o „considerabilă
delicatețe”. Departe de forțele polițienești gândul de a invada un „sanctuar domestic” în absența oricărei dovezi care să arate că a fost comisă o fărădelege.
Lib dădu din cap. Și, într-adevăr, ce-ar fi putut să facă poliția? Cu toate astea, aprecie încercarea lui Bryne de a face ceva, orice.
Cât de mult își dorea să-i poată spune lucrurile aflate cu o seară în urmă, și nu doar pentru că mărturisirea i-ar fi adus alinare, ci și pentru că ținea mult la Anna.
Nu. Ar fi fost un act de trădare să dezvăluie secretul pe care copila îl purta înăuntrul trupului plăpând; să-l dezvăluie unui bărbat, oricărui bărbat, chiar și unuia care era apărătorul ei. Cum ar mai putea Bryne să o privească pe această copilă inocentă la fel după aceea? Lib îi era datoare Annei să-și țină
gura.
Și nu exista nimeni altcineva căruia să-i poată spune. Dacă până și mama Annei o numise mincinoasă, era foarte posibil ca restul lumii să facă la fel.
Lib n-o putea supune violenței unui examen medical; corpul ei îndurase deja nenumărate măsurători. În afară de asta, chiar dacă faptul putea fi dovedit, ceea ce Lib considera a fi un viol incestuos alții ar putea să socotească drept seducție. Nu se întâmpla adesea ca fata – indiferent cât de tânără ar fi fost –
să fie cea învinuită că l-a provocat cu o privire pe hărțuitorul ei?
— Am ajuns la o concluzie cumplită, îi spuse ea lui Bryne. Anna nu poate trăi în această familie.
Sprâncenele lui se încruntară.
— Dar e tot ce are. Tot ce știe. Ce e un copil fără familie?
„Pitulicii îi ajunge propriul cuib”, se lăudase Rosaleen O’Donnell. Dar dacă
un pui de pasăre c-un penaj deosebit s-ar trezi în cuibul greșit, iar mama-pasăre ar ataca puiul cu ciocul ei ascuțit?
— Credeți-mă, ei nu pot fi considerați familia ei, îi spuse Lib. N-ar ridica un deget ca s-o salveze.
Bryne dădu din cap.
Dar oare era convins?
— Am văzut un copil murind, spuse ea, și nu pot să asist la asta încă o dată.
— În branșa dumneavoastră…
— Nu. Nu înțelegeți. Copilul meu. Fiica mea.
