Din pragul ușii se auzi vocea lui Kitty:
— A venit domnul Thaddeus.
Lib sări în picioare.
Preotul părea să sufere de cald în straturile de haine negre. Oare Lib reușise să-i ajungă la conștiință la întâlnirea ce avusese loc cu o seară în urmă? Atunci când o salută pe Anna, încă avea un zâmbet în colțul gurii, însă
ochii erau copleșiți de durere.
Lib își înfrână antipatia față de bărbat. La urma urmei, dacă cineva ar putea s-o convingă pe Anna de absurditatea credinței ei, în mod logic acela ar trebui să fie preotul ei.
— Anna, ai vrea să stai de vorbă între patru ochi cu domnul Thaddeus?
O mică încuviințare din cap.
Soții O’Donnell zăboveau în spatele preotului.
Preotul înțelese aluzia lui Lib.
— Vrei să te confesezi, copilă?
— Nu acum.
Rosaleen O’Donnell își frângea degetele noduroase.
— Ce păcate ar putea să comită, zăcând acolo ca un heruvim?
„Ți-e teamă c-o să spună despre mană”, spuse Lib în gând. „Monstrule!”
— Atunci să cântăm un imn? întrebă domnul Thaddeus.
— E o idee bună, spuse Malachy O’Donnell, frecându-și bărbia.
— Minunat, icni Anna.
Lib îi oferi paharul cu apă, dar copila clătină din cap.
Kitty se strecură și ea în cameră. Cu șase oameni înăuntru, încăperea părea insuportabil de plină.
Rosaleen O’Donnell dădu tonul.
Din țara exilului
Te rog fierbinte,
Să-mi asculți, Măicuță,
Marea rugăminte.
VP - 209
„De ce este Irlanda țara exilului?” se întrebă Lib.
Se alăturară și ceilalți – soțul, slujnica, preotul, chiar și Anna, din patul ei.
Măicuță, pogoară-ți
Privirea cu milă,
Vocea copilului tău
Te cheamă umilă.
Mânia era un ghimpe în gândurile lui Lib. „Nu, acesta e copilul tău, ea are nevoie de ajutorul tău”, îi spuse în gând lui Rosaleen O’Donnell.
Kitty cântă următorul vers într-un alto surprinzător de dulce; toate cutele pe chipul ei se neteziră.
Iar când nori și ceață
Înnegri-vor zarea,
Vino Tu, Măicuță,
Să ne-arăți cărarea.
Lațuri de-ar fi să mă înconjoare,
Teamă de ce să-mi fie?
