Lib ridică atât de brusc din umeri, încât simți că o fulgeră un junghi.
— Așadar, presupuneți că a avut el un motiv.
Ar fi putut să-i povestească despre copil, dar nu voia, nu acum.
— Nu! M-ați înțeles greșit, vă…
Încercă să-și aducă aminte dacă l-a văzut vreodată pe acest bărbat în ipostaza de a nu-și mai găsi cuvintele.
Bryne întrebă:
VP - 204
— Ce ar putea pune stăpânire pe un bărbat ca să vă părăsească?
Acum nu-și mai putu stăpâni lacrimile. Ceea ce o luă prin surprindere fu nota de indignare stârnită de situația ei.
Părinții ei n-au fost înțelegători față de ea. Mai degrabă consternați de faptul că Lib fusese atât de lipsită de noroc încât să piardă un soț la mai puțin de un an după ce pusese mâna pe el. (Gândeau că fusese, poate, neglijentă într-o anumită măsură, cu toate că nu spuseseră asta niciodată cu voce tare.) Îi fuseseră suficient de loiali încât s-o ajute să se mute la Londra și să se dea drept văduvă. Această conspirație o șocase atât de tare pe sora lui Lib, încât de atunci n-a mai vorbit cu niciunul dintre ei. Însă întrebarea pe care mama și tatăl ei nu i-au adresat-o era „Cum de-a putut el să facă asta?”
Clipi de mai multe ori, pentru că nu suporta ideea că Bryne ar putea crede că plânge după soțul ei, pentru care nu merita să verși nici măcar o lacrimă.
În loc de asta, zâmbi ușor.
— Și englezii sunt cei care spun despre irlandezi că sunt proști! adăugă el.
Asta o făcu să râdă tare. Își duse mâna la gură.
William Bryne o sărută, atât de repede și atât de intens, încât Lib aproape că-și pierdu echilibrul. Niciun cuvânt, doar acel singur sărut, apoi ieși din cameră.
•
În mod destul de ciudat, Lib reuși să doarmă, în ciuda zarvei din capul ei.
Când se trezi, bâjbâi după ceasul de pe masă și apăsă butonul. Acesta bătu orele în mâna ei strânsă pumn: unu, doi, trei, patru. Vineri dimineața. Abia atunci își aduse aminte cum o sărutase Bryne. Nu, cum se sărutaseră.
Vina o făcu să se ridice brusc în capul oaselor. Cum putea fi sigură că
situația Annei nu se înrăutățise în decursul nopții, că nu-și dăduse ultima suflare? „Luminează-mă, păzește-mă, povățuiește-mă”. Tânjea să fie din nou în acea mică încăpere neaerisită. Oare soții O’Donnell o vor lăsa să intre în dimineața asta, după lucrurile pe care le-a spus la întâlnire?
Lib se îmbrăcă pe pipăite, fără să aprindă lumânarea. Coborî bâjbâind scările și se chinui să deschidă ușa de la intrare, apoi piedica ușii se ridică, lăsând-o să iasă.
Era încă întuneric; un nor bandaja ușor luna în descreștere. Era atât de liniște, era atât de singură, de parcă un dezastru ar fi pustiit întreaga țară, iar Lib rămăsese ultima care să-i calce drumurile noroioase.
În fereastra micuță a bordeiului familiei O’Donnell, o lumină ardea deja de unsprezece zile și unsprezece nopți fără încetare, aidoma unui ochi afurisit care a uitat cum să clipească. Lib se apropie de dreptunghiul aprins și privi înăuntru pe furiș.
VP - 205
Sora Michael stătea lângă pat, cu privirea îndreptată spre profilul Annei.
Micul ei chip transfigurat de lumină. Frumoasa adormită; inocența nealterată; o copilă care arăta perfect, poate din cauză că nu se mișca, nu cerea nimic, nu făcea probleme nimănui. O ilustrație luată parcă dintr-un ziar ieftin: „Ultima veghe”. Sau „Ultima odihnă a micuțului îngeraș”.
Probabil că Lib se mișcă, dacă nu cumva sora Michael poseda acea nefirească abilitate de a simți când e observată, pentru că măicuța ridică
privirea și dădu vag din cap în semn de salut.
Lib se duse la ușa de la intrare și o deschise, pregătită pentru o ripostă.
Malachy O’Donnell stătea lângă foc și bea ceai. Rosaleen și Kitty răzuiau fundul unei oale, mutând resturile în alta. Slujnica nu ridică privirea.
Stăpâna casei se uită în direcția lui Lib, însă doar scurt, ca și cum ar fi simțit o pală de curent. Așadar, soții O’Donnell nu aveau de gând să sfideze comisia prin alungarea lui Lib din bordei, cel puțin nu astăzi.
În dormitor, Anna dormea atât de profund, încât arăta ca o păpușă de ceară.
Lib apucă mâna rece a surorii Michael și o strânse, lucru care o surprinse pe măicuță.
— Vă mulțumesc că ați venit aseară.
— Dar nu v-a ajutat cu nimic, așa-i? întrebă sora Michael.
— Chiar și așa.
Soarele răsări la șase și un sfert. Ca și cum ar fi fost convocată de lumină, Anna se ridică brusc de pe pernă și întinse mâna spre oala de noapte goală.
Lib se grăbi să i-o dea.
Voma fetei era galbenă ca soarele, însă transparentă. Cum putea stomacul ei scobit să producă o culoare atât de țipătoare doar din apă? Anna se înfioră, strângându-și buzele ca și cum ar fi vrut să scape de picăturile de vomă.
— Te doare ceva? o întrebă Lib.
