— Dacă Anna nu are de gând să asculte de dumneavoastră, n-ați putea să
chemați un episcop?
Făcu ochii mari.
VP - 199
— Nu pot… nu trebuie… să-i amestec în acest caz pe superiorii mei sau Biserica în general.
— Cum adică să-i amestecați? vru să știe Flynn. Nu va contribui oare la gloria Bisericii când se va adeveri că Anna trăiește doar întru spirit? Oare nu-i posibil ca această fetiță să fie prima sfântă a Irlandei canonizată din secolul al XIII-lea încoace?
Domnul Thaddeus își ridică brusc mâinile în față ca și când ar fi vrut să se apere.
— Acest proces nici măcar n-a început. Doar după ce se vor fi strâns dovezi extensive și toate celelalte explicații posibile vor fi fost excluse, abia atunci va putea ea să trimită o delegație de împuterniciți pentru a investiga dacă sfințenia unui individ a înfăptuit un miracol. Până atunci, în absența oricărei dovezi, trebuie să fie scrupuloasă în privința păstrării distanței.
Ea; se referea la Biserică, își dădu Lib seama. Nu-l auzise niciodată pe amabilul preot vorbind cu atâta răceală, de parcă ar fi citit dintr-un manual.
Absența oricărei dovezi. Încerca oare să le sugereze tuturor membrilor grupului cum că afirmațiile soților O’Donnell ar fi fost false? Poate că Lib avea cel puțin un susținător printre acești bărbați. Cu toate că era un prieten al familiei, își aduse ea aminte, domnul Thaddeus era cel care zorise comitetul să finanțeze o investigație temeinică. Trăsăturile moi ale preotului zvâcniră, ca și cum ar fi știut că spusese prea mult.
John Flynn stătea aplecat în față, cu obrajii roșii, arătând către el.
— Nu ești vrednic nici măcar să-i legi șireturile de la pantofi!
„De la ghetele mari”, îl corectă Lib; picioarele Annei erau deja de multă
vreme atât de umflate, încât nu putea să mai poarte nimic altceva decât ghetele fratelui ei mort. Pentru acești oameni, fata reprezenta un simbol; ea nu mai avea un corp.
Lib trebuia să profite de acest moment de criză.
— Mai am ceva de raportat, domnilor, ceva de natură gravă și urgentă, ceva care sper să-mi justifice venirea aici fără invitație.
Nu se uită în direcția lui Rosaleen O’Donnell, ca nu cumva privirea ei belicoasă s-o facă să-și piardă sângele-rece.
— Am descoperit prin ce mijloace a fost fata…
Se auzi un scârțâit; ușa camerei se deschise larg, apoi aproape că se închise la loc, ca și cum o fantomă și-ar fi făcut intrarea. Apoi în cadru apăru o siluetă neagră, iar sora Michael intră cu spatele, trăgând scaunul pe roți după ea.
Lib era înmărmurită. O îndemnase pe măicuță să vină. Dar să vină
împreună cu Anna?
VP - 200
Micuța stătea într-o rână în scaunul baronetului, înfofolită în pături. Capul și-l ținea într-o poziție nefirească, dar avea ochii deschiși.
— Tăticule, murmură ea. Mămico. Domnișoară Lib. Domnule Thaddeus.
Obrajii lui Malachy O’Donnell erau umezi.
— Copilă, spuse domnul Thaddeus, am auzit că nu ești în apele tale.
Ăsta era eufemismul irlandez la cele mai înalte culmi.
— Mă simt foarte bine, spuse Anna cu o voce abia audibilă.
Lib își dădu brusc seama că nu avea cum să le spună despre mană. Nu aici, nu acum. Pentru că erau doar vorbe în vânt până la urmă, redarea indirectă a vorbelor unei copile. Rosaleen O’Donnell ar fi țipat că englezoaica inventase toată povestea blasfematoare din răutate. Membrii comisiei s-ar fi întors cu toții spre Anna, cerându-i să le spună dacă era adevărat. Și apoi?
Lui Lib i se părea prea riscant s-o forțeze pe fată să aleagă între infirmiera ei și Rosaleen; ce copil e acela care nu s-ar fi aliat cu mama sa? În afară de asta, ar fi fost de o cruzime fără scrupule.
Schimbând foaia, dădu din cap spre măicuță și se duse la scaunul cu rotile.
— Bună seara, Anna.
Fata îi răspunse cu un zâmbet molatic.
— Pot să dau jos păturile astea de pe tine ca acești domni să te vadă mai bine?
Un mic gest al capului. Gâfâia și căsca pentru a putea respira.
Lib o dezveli pe copilă, apoi împinse scaunul aproape de masă, iar lumina lumânării îi lumină cămașa albă de noapte. Comisia o putea vedea așadar în toată disproporția ei grotescă: mâinile și gambele unui uriaș, grefate pe corpul unui spiriduș. Ochii adânciți în orbite, lipsa de vlagă, culoarea ofticoasă din obraji, degetele albastre, urmele ciudate de pe glezne și gât.
Corpul avariat al Annei era o dovadă mai articulată decât orice ar fi putut Lib să le expună.
— Domnilor, colega mea infirmieră și cu mine ne-am dat seama că trecem cu vederea lenta execuție a unei copile. Perioada de două săptămâni a fost aleasă în mod arbitrar, nu-i așa? Vă implor ca supravegherea să fie sistată în seara asta și ca toate eforturile să fie concentrate asupra salvării vieții Annei.
Pentru o lungă clipă, nimeni nu zise nimic. Lib se uita la McBrearty.
Credința în teoriile sale fusese clătinată, își dădea seama de asta; buzele lui pergamentoase tremurau.
