Nu. Ceea ce conta nu era adevărul, ci Anna. Să se limiteze la ceea ce Malachy putea să vadă cu ochii lui, acum că Lib rupsese vălul. Să-i spună
doar atât cât să trezească în el spiritul protector.
— Anna vrea să moară, spuse ea, în speranța c-o să-l scoată pe fiul dumneavoastră din purgatoriu.
— Ce?
Vocea lui era sălbatică.
VP - 196
— Ca un fel de schimb, spuse Lib.
Oare interpreta corect povestea asta coșmarescă?
— Un sacrificiu.
— Apără-ne, Doamne, bâigui Malachy.
— N-ați vrea să-i spuneți, atunci când se va trezi, că greșește?
Își acoperi fața cu mâna lui mare. Cuvintele lui se auzeau înăbușit.
— Poftim?
— N-are sens să-i spun Annei.
— Nu fiți absurd. E un copil, sublinie Lib. Copilul dumneavoastră.
— E de două ori mai deșteaptă decât mine, dacă nu chiar mai deșteaptă
de-atât, spuse Malachy. Nu știu cum de ne-am ales cu ea.
— Ei bine, dacă nu acționați repede, o veți pierde. Fiți ferm cu ea.
Comportați-vă ca un tată.
— Tatăl cel lumesc, spuse Malachy pe un ton îndoliat. N-ascultă decât de El, spuse el, scuturându-și capul în direcția cerului.
Măicuța apăru în prag; era ora nouă.
— Bună seara, domnișoară Wright.
Malachy ieși în grabă, lăsând-o pe Lib nedumerită. Oamenii ăștia!
Abia când își punea pelerina, își aminti de nenorocita de întâlnire.
— Am de gând să mă adresez în seara asta comisiei, îi reaminti ea măicuței.
Aceasta dădu din cap. Lib realiză că sora Michael nu adusese cu ea pe nimeni care să-i țină locul, ceea ce însemna că e de neclintit în hotărârea ei de a nu participa la întâlnire.
— Un vas cu apă fierbinte pentru aburi ar putea să-i ușureze Annei respirația, spuse Lib în drum spre ieșire.
•
Așteptă în camera ei de la etaj, cu un nod în stomac. Gândul de a da buzna la o întrunire îi producea nu doar tensiune nervoasă, ci și o teribilă
incertitudine. Dacă Lib ar fi convins comisia că scopul supravegherii fusese atins – dacă le-ar fi spus totul despre farsa cu mana –, atunci membrii acesteia ar putea foarte bine s-o concedieze pe loc, mulțumindu-i pentru colaborare. Caz în care se îndoia c-ar mai fi avut ocazia să-și ia măcar la revedere de la Anna înainte de a pleca spre Anglia. (Vizualiză spitalul și, dintr-un motiv sau altul, nu reuși să se imagineze în ipostaza în care își relua viața de dinainte.)
Pierderea personală era irelevantă, își spuse Lib; fiecare infirmieră era nevoită, într-un fel sau altul, să-și ia rămas-bun de la fiecare pacient al său.
Dar cu Anna cum rămânea? Cine avea să aibă grijă de ea? Și oare ar fi putut cineva sau ceva s-o facă să renunțe la blestematul ei de post? Lib era VP - 197
conștientă de ironia situației; până acum n-o îmbiase pe fată să mănânce nici măcar o firimitură, dar era convinsă că era singura care ar fi putut face asta.
Era oare într-atât de arogantă încât să se iluzioneze în această privință?
„Dacă nu fac nimic, săvârșesc un păcat de moarte”; asta e ceea ce spusese Bryne în legătură cu rapoartele lui privind foametea.
Lib își verifică ceasul. Zece și un sfert; comisia trebuia să se fi întrunit deja până acum, chiar dacă irlandezii întârziau mereu. Se ridică în picioare, își netezi uniforma gri și-și aranjă părul.
În spatele prăvăliei, așteptă în fața camerei unde avea loc întâlnirea până
când recunoscu câteva voci: pe cea a medicului și pe cea a preotului. Apoi bătu la ușă.
Niciun răspuns. Poate că nu o auziseră. Aceea era oare vocea unei femei?
Sora Michael reușise până la urmă să ajungă la întâlnire?
