— Ești sigură de asta? Oare sinucigașii nu ajung în iad?
Lib se forță să continue.
— Nici măcar nu vei fi îngropată cu Pat, ci în afara zidurilor cimitirului.
Anna își îngropă fața în pernă ca un copil mic pe care-l doare urechea.
Lib se gândi la prima ghicitoare pe care i-o spusese fetei: Nu sunt și nu pot fi văzut. Se aplecă mai aproape de ea și-i șopti:
— De ce te străduiești să mori?
— Ca să mă ofer.
În loc să nege, Anna o corectă. Începu iar să șoptească rugăciunea cu Dorothy, iar și iar: „Te ador, o, Cruce Sfântă, care ai fost împodobită cu preasfântul Trup al Domnului meu, acoperită și îmbibată de preaprețiosul său Sânge. Te ador, o, Dumnezeul meu, răstignit pe cruce pentru mine. Te ador, o, Sfântă Cruce, din iubire față de Acela care este Domnul meu”.
În lumina ultimelor raze ale după-amiezii, Lib o ajută pe copilă să se așeze în scaun, astfel încât să poată aerisi așternuturile și să netezească cearșaful.
Anna stătea cu genunchii la gură. Șontâcăi până la oala de noapte, dar nu produse decât câțiva stropi închiși la culoare. Apoi se întoarse în pat, mișcându-se ca o femeie în vârstă, femeia în vârstă care nu va deveni niciodată.
În timp ce copila dormea, Lib se plimbă prin încăpere. Nu avea nimic altceva de făcut decât să ceară cărămizi calde, pentru că toată căldura zilei nu reuși s-o facă pe Anna să nu mai tremure.
Un sfert de oră mai târziu, când îi aduse patru cărămizi calde, cu urme de cenușă pe ele, slujnica avea ochii roșii. Lib le luă și le îndesă sub păturile Annei. Copila dormea adânc.
— Kitty, spuse Lib, înainte să-și dea seama că vrea să-i vorbească.
Pulsul i-o luă razna. Dacă se înșela – dacă slujnica era la fel de rea ca doamna O’Donnell și era amestecată și ea în urzeală –, atunci această
încercare avea să aducă mai mult rău decât bine. Cum să înceapă? Nu cu o acuzație, nici măcar cu o informație. Compasiune – asta trebuia Lib să
trezească în tânăra femeie.
— Verișoara ta e pe moarte.
Ochii lui Kitty fură inundați de lacrimi cât ai clipi.
— Toți copiii Domnului au nevoie de mâncare, îi spuse Lib. Își coborî și mai mult vocea. Până acum câteva zile, Anna a fost ținută în viață printr-un truc abil, o șarlatanie josnică prin care toată lumea a fost dusă de nas.
Acum regreta cuvântul josnică, pentru că în ochii servitoarei începu să
strălucească frica.
— Știi ce urmează să-ți spun?
VP - 192
— De unde aș putea să știu? întrebă Kitty, arătând ca un iepure care simte miros de vulpe.
— Stăpâna ta…
„Mătușa ta?” se întrebă Lib. „Verișoară de vreun fel sau altul?”
— Doamna O’Donnell a hrănit-o pe copilă cu gura ei, prefăcându-se că o sărută, pricepi?
Îi trecu prin minte că s-ar putea ca Kitty să dea vina pe fată.
— În inocența ei, Anna credea că primește sfânta mană cerească.
Dintr-odată, ochii mari ai tinerei se îngustară. Un sunet gutural.
Lib se aplecă în față.
— Ce-ai zis?
Niciun răspuns.
— Știu că trebuie să fie un șoc…
— Tu!
De data asta nu mai avea cum să confunde silaba, nici furia care strâmba fața servitoarei.
— Îți spun ca să mă poți ajuta să-i salvez viața verișoarei tale.
Două mâini puternice o apucară de față, apoi îi astupară gura.
— Tacă-ți fleanca aia mincinoasă.
Lib se dădu înapoi clătinându-se.
