Cu obrajii în continuare uscați precum creta, Anna scoase un suspin.
Oare copila nu mai avea suficient lichid în corp pentru a produce lacrimi?
se întrebă Lib.
— Gândește-te cât de mult le-ai lipsi mamei și tatălui tău, a fost tot ce reuși să spună.
Oare atunci când Rosaleen O’Donnell începuse acest oribil joc al închipuirii, avea idee unde o să se ajungă?
Chipul Annei se contorsionă.
— Vor ști că Pat și cu mine suntem în siguranță acolo sus.
Se corectă:
— Dacă așa va vrea Domnul.
— În pământul umed, acolo vei fi, spuse Lib, lovind cu călcâiul în podeaua de pământ bătătorit.
— Doar corpul va fi acolo, spuse fata cu o umbră de zeflemea în voce.
Sufletul pur și simplu…
Se încolăci.
— Ce? Ce face sufletul?
— Lasă corpul în urmă, ca pe o haină veche.
Lui Lib îi trecu prin minte că era singura de pe lume care știa că această
copilă voia să moară. Era ca o pelerină de plumb pe umerii lui Lib.
— Corpul tău… toate corpurile sunt o minune. O minune a creației.
Bâjbâi în căutarea cuvintelor potrivite; pentru ea, aceasta era ca o limbă
străină. Nu avea sens să-i vorbească acestei mici zeloase despre plăcere sau fericire, doar despre datorie. Ce spusese Bryne?
— Anna, în ziua în care ai deschis pentru prima oară ochii pe lumea asta, Domnul ți-a cerut un singur lucru: să trăiești.
Anna o privi.
— Am văzut copii născuți morți. Alții care au suferit săptămâni sau luni la rând înainte de a renunța la luptă, fără ca toate astea să aibă vreun sens, spuse Lib cu o voce frântă, pe care nu și-o putea controla.
VP - 195
— E planul Lui, icni Anna.
— Ei bine, atunci probabil că și rămânerea ta în viață face parte din planul lui.
Lib vizualiză marea groapă comună din curtea bisericii, destinată celor morți de inaniție.
— Când tu erai foarte mică, au murit sute de mii, poate chiar milioane de compatrioți de-ai tăi. Asta înseamnă că e sfânta ta datorie să rămâi în viață.
Să continui să respiri, să mănânci ca tot restul lumii, să depui zilnic efortul de a trăi.
Nu observă decât o mișcare abia perceptibilă a maxilarului fetei, spunând nu, nu.
Pe Lib puse stăpânire o nesfârșită oboseală. Bău jumătate de pahar de apă, se așeză și se holbă în gol.
La opt seara, când Malachy O’Donnell veni să-i spună noapte bună fiicei lui, Anna dormea dusă. A zăbovit lângă ea. Avea pete de sudoare la subsuori.
Făcând un mare efort, Lib se smulse din moleșeală. În timp ce Malachy se îndrepta spre ușă, profită de ocazie.
— Trebuie să vă spun, domnule O’Donnell, șopti ea, că fiica dumneavoastră nu mai are mult de trăit.
Ochii lui scânteiară de groază.
— Doctorul a spus…
— Se înșală. Inima îi bate prea tare, temperatura îi scade, iar plămânii i se umplu de apă.
— Biata ființă!
Se holbă la trupul micuț care se contura sub pături.
Lib mai avea un pic și i-ar fi spus toată povestea cu mana. Dar ar fi fost un lucru grav să se interpună între bărbat și soția lui, și riscant pe deasupra, căci cum ar fi putut Malachy O’Donnell s-o creadă pe englezoaică și nu pe Rosaleen? Dacă Kitty fusese indignată de acuzațiile aduse de Lib împotriva stăpânei ei, Malachy n-ar fi reacționat oare la fel? La urma urmei, Lib nu avea nicio dovadă palpabilă. Nu-i venea s-o trezească pe Anna și să încerce să o oblige să repete povestea în fața tatălui ei și, pe lângă asta, se cam îndoia c-ar fi avut succes.
