Kitty scoase un mic sunet; fusese oare un suspin?
— Așa cum suntem cu toții, bâigui Rosaleen.
Lib fu traversată de furie ca de un șoc electric, furie față de medic, de mamă, de servitoare și față de bărbații din comitet.
Dar își reaminti că avea o misiune și că nu putea permite să fie distrasă de la ea.
— Slujba asta specială care o să aibă loc diseară, de la opt și jumătate…, i se adresă ea lui Kitty pe un ton cât se poate de calm. Cât durează ceremoniile astea?
— N-aș ști să zic.
— Mai mult decât o slujbă obișnuită?
— O, mult mai mult, spuse Kitty. Poate două ore sau trei.
Lib dădu din cap de parcă ar fi fost impresionată.
— Mă gândeam ca-n seara asta să stau până târziu, astfel încât sora Michael să vă poată însoți la slujbă.
— Nu e nevoie, spuse măicuța, apărând în cadrul ușii dormitorului.
— Dar soră…
Lib simți spaima în gât.
Improvizând, se întoarse către Malachy O’Donnell, care rumega aplecat deasupra unui ziar, lângă cămin.
— Oare n-ar trebui să vină și sora Michael, din moment ce copila ține atât de mult la ea?
— Ar trebui, într-adevăr.
Măicuța ezită, încruntându-se.
— Da, soră, trebuie să fiți acolo, cu noi, spuse Rosaleen O’Donnell, ca să ne susțineți.
— Cu dragă inimă, spuse măicuța.
VP - 224
În ochii ei se mai citea încă nedumerirea.
Lib se grăbi spre dormitor, înainte ca ceilalți să apuce să se răzgândească.
— Bună ziua, Anna.
Vocea ei era ciudat de senină, grație sentimentului de ușurare adus de faptul că reușise cel puțin să aranjeze să stea până târziu.
Chipul copilei era supt, de o paloare bolnăvicioasă.
— Bună ziua, domnișoară Lib.
Inertă, de parcă gleznele ei groase ar fi țintuit-o de pat, permițându-i doar câte un fior, din când în când. Respirația ei era zgomotoasă.
— Vrei un pic de apă?
Fata scutură din cap.
Lib o strigă pe Kitty să mai aducă o pătură. Când i-o întinse, fața slujnicei era rigidă.
„Rezistă”, vru Lib să-i șoptească fetei la ureche. „Mai așteaptă încă puțin, doar până diseară”. Dar nu putea să riște să-i spună nimic, nu încă.
Niciodată timpul nu trecuse mai încet pentru Lib. Cu toate astea, casa părea cuprinsă de o oarecare agitație. Soții O’Donnell și servitoarea lor pierdeau timpul prin bucătărie, comunicând prin murmure pline de jale, verificând-o din când în când pe Anna. Ea își văzu de treburi, proptind-o pe Anna între perne, umezindu-i buzele cu o cârpă. La rândul ei, Lib respira repede și superficial.
La patru, Kitty aduse un bol cu un fel de tocană de legume. Lib se chinui să mănânce.
— Dorești ceva, scumpete? întrebă servitoarea pe un ton exagerat de voios. Vrei jucăria ta?
Ridică în aer taumatropul.
— Arată-mi, Kitty.
Așa că slujnica răsuci corzile, făcu să apară în cușcă pasărea și apoi să-și ia zborul.
Anna trase cu greu aer în piept.
— Păstreaz-o.
Tânăra femeie rămase cu gura căscată. Dar nu întrebă ce-a vrut Anna să
