— Un dar special de la Dumnezeu.
VP - 229
Fata nici măcar nu clipi.
Ceea ce-i dădea convingere vocii lui Lib era faptul că totul era adevărat: oare divina lumină a soarelui nu fusese absorbită de divina iarbă, oare divina vacă nu mâncase divina iarbă, nu dăduse ea divinul lapte de dragul divinului ei vițel? Nu erau toate acestea un dar? În adâncul sânilor ei, Lib își amintea cum începea să-i curgă laptele ori de câte ori auzea scâncetele fiicei sale.
— Dacă bei asta, continuă ea, nu vei mai fi Anna O’Donnell. Anna va muri în seara asta, iar Dumnezeu va accepta sacrificiul ei și-i va primi pe ea și pe Pat în rai.
Fata nici măcar nu se clinti. Fața ei era albă.
— Vei deveni o altă fetiță. Una nouă. În momentul în care vei înghiți o lingură din acest lapte sfânt… puterea lui este atât de mare, încât viața ta va începe încă o dată de la capăt, spuse Lib.
Acum se grăbea atât de tare, încât se poticnea în cuvinte.
— Vei fi o fetiță pe nume Nan, care are doar opt ani și care locuiește departe, departe de acest loc.
Privirea Annei era întunecată.
În acest moment, avea să se prăbușească totul. Bineînțeles că fata era suficient de isteață ca să-și dea seama, dacă voia, că totul era doar o născocire. Singurul lucru pe care Lib putea să mizeze era intuiția care-i spunea că Anna e probabil disperată să găsească o ieșire, că tânjea după o altă poveste, că era dispusă să încerce ceva la fel de improbabil ca legarea unei cârpe de creanga unui copac miraculos.
Trecu un moment. Apoi încă unul. Și încă unul. Lib uitase să respire.
În cele din urmă, ochii ei tulburi se aprinseră ca niște artificii.
— Da.
— Ești pregătită?
— Anna o să moară? șopti ea abia audibil. Promiți?
Lib dădu din cap.
— În seara asta, Anna O’Donnell moare.
Îi trecu prin cap că fata – care era foarte rațională în felul ei – ar putea crede că Lib îi dă otravă.
— Pat și Anna, împreună în rai?
— Da, spuse Lib.
Până la urmă, ce fusese el, dacă nu un băiat neștiutor și singur?
„Surghiuniții fii ai Evei”.
— Nan, spuse Anna, repetând silaba cu o desfătare gravă. Opt ani.
Departe, foarte departe.
— Da.
VP - 230
Lib era conștientă că profită de o copilă aflată pe patul de moarte. În acest moment, nu era prietena fetei; mai degrabă o profesoară stranie.
— Ai încredere în mine.
Când Lib scoase sticla cu lapte și umplu lingura, Anna se feri un pic.
Liniștirea nu mai avea sens acum, doar strictețea.
— Asta-i singura cale.
Ce-i spusese Bryne despre emigrație?
— Prețul unei noi vieți. Lasă-mă să te hrănesc. Deschide gura.
Lib era ademenitoarea, pervertitoarea, vrăjitoarea. Cât rău avea să-i provoace această înghițitură de lapte, legându-i din nou sufletul de trup.
Atâtea nevoi, atâtea pofte și dureri, riscuri și regrete, toată mizeria profană a vieții.
— Stai.
Fata ridică o mână.
Lib fu scuturată de teamă. „Acum și în ceasul morții noastre”.
— Rugăciunea de mulțumire, spuse Anna. Trebuie să spun mai întâi rugăciunea de mulțumire.
