Duminica fusese de la bun început ziua în care infirmierele raportau comisiei. Acum două săptămâni, când abia ajunsese, își închipuise cum avea să-i impresioneze pe localnici cu minuțioasa ei relatare prin care dădea în vileag farsa. În niciun caz nu se văzuse arătând așa: plină de cenușă, infirmă, tremurând.
Nu nutrea niciun fel de iluzie privind concluziile pe care cel mai probabil membrii comisiei aveau să le tragă. Dacă ar fi putut, ar fi transformat-o pe străină într-un țap ispășitor. Dar ce acuzații aveau mai exact să-i aducă?
Neglijență? Incendiere premeditată? Crimă? Sau – dacă poliția realiza că nu era nici urmă de cadavru în noroiul care mocnea – răpire și înșelăciune.
„Mă voi alătura vouă în Athalone, mâine sau poimâine”, îi spusese Lib lui Bryne. Oare îl păcălise tonul ei încrezător? Era înclinată să creadă că nu. Ca și Lib, adoptase o atitudine curajoasă, dar știa că existau mari șanse ca ea să
ajungă în spatele gratiilor. El și fata urmau să se îmbarce pe un vas dându-se drept părinte și copil, iar Lib n-avea să sufle o vorbă în ceea ce privește destinația lor.
Își răsfoi carnetul cu notițe cu coperta înnegrită. Oare ultimele însemnări erau plauzibile?
Sâmbătă, 20 august, 20:32.
Puls: 139.
Plămânii: respirații 35; hârâială umedă.
Niciun strop de urină în decursul zilei.
Niciun strop de apă băut.
Inaniție.
20:47: Delir.
20:59: Respirație foarte dificilă, bătăi neregulate ale inimii.
21:07: S-a dus.
— Domnișoară Wright.
Lib închise în grabă carnetul.
Măicuța stătea lângă ea, cu cearcăne negre sub ochi.
— Cum mai stați cu arsurile în dimineața asta?
— Nu au nicio importanță, spuse Lib.
Măicuța Michael fusese cea care o găsise pe Lib cu o seară în urmă, pe când se întorcea de la slujba votivă, cea care o scosese din mlaștină, o însoțise înapoi în sat și îi bandajase mâinile. Lib era într-o asemenea stare, încât nu fusese deloc nevoită să se prefacă.
— Soră, nu știu cum aș putea să vă mulțumesc.
VP - 235
Aceasta dădu din cap cu privirea în pământ.
Unul dintre multele lucruri pe care Lib le avea pe conștiință era acela că
răspunsul ei la grija pe care i-o arăta măicuța era cruzimea. Sora Michael avea să-și petreacă restul vieții convinsă fiind că ea și Lib au provocat sau cel puțin că nu au fost în stare să prevină moartea Annei O’Donnell.
Ei bine, nu se putea evita asta. Tot ce conta era fata.
Pentru prima oară, Lib înțelegea caracterul hain al mamelor. Îi trecu prin minte că, dacă prin cine știe ce miracol avea să treacă cu bine peste încercările zilei și să ajungă în acea cameră din Athalone unde o aștepta William Bryne, atunci avea să devină mama fetiței sau ceva foarte asemănător.
„Lasă-mă, o, lasă-mă să fiu copilul tău”, oare nu așa suna imnul? în viitor, când Nan-care-a-fost-cândva-Anna avea să dea vina pe cineva, acea persoană avea să fie Lib. Își spuse că asumarea responsabilității pentru împingerea fetei dintr-un întuneric călduț în lumina cumplită a unei noi vieți făcea parte din rolul de mamă.
Tocmai atunci veni domnul Thaddeus împreună cu O’Flaherty. Strălucirea preotului se ștersese; își arăta vârsta. Le salută pe infirmiere cu un gest al capului, distras și posomorât.
— Nu aveți de ce să fiți chestionată de către comisie, îi spuse Lib măicuței.
Nu știți nimic.
Replica asta îi ieșise prea răstită.
— Vreau să spun că nu ați fost de față – ați fost la biserică – când și-a dat duhul.
Sora Michael își făcu cruce.
— Dumnezeu s-o odihnească, biata de ea.
Se dădură la o parte pentru a-i face loc baronetului.
— N-ar trebui să-i las să mă aștepte, spuse Lib, îndreptându-se spre încăperea din spate.
Însă măicuța își puse o mână pe brațul lui Lib, deasupra locului bandajat.
— Cel mai bine ar fi să nu faceți și să nu spuneți nimic până când nu sunteți chemată. Smerenie, domnișoară Wright, și penitență.
