Lib se așeză la cealaltă masă, cu spatele la călugăriță, și așteptă. Stomacul îi chiorăia – spera că nu într-atât de tare încât să se audă. Se distingea un țăcănit slab, care pesemne că venea de sub faldurile negre ale veșmintelor femeii: faimoasele mărgele ale rozariului.
Când într-un târziu fata veni cu tava, călugărița se aplecă și începu să
murmure, spunând rugăciunea de mulțumire înainte de masă. Avea în jur de patruzeci sau cincizeci de ani, aprecie Lib, și avea ochii ușor bulbucați și mâinile grăsuțe de țărancă.
Ciudată combinație de mâncăruri: pâine de ovăz, varză, un fel de pește.
— Mă așteptam mai degrabă la cartofi, îi spuse Lib fetei.
— Mai tre’ s-așteptați o lună până se fac.
Lib înțelese acum de ce acesta era anotimpul foametei în Irlanda – cartofii aveau să fie recoltați abia la toamnă.
Totul avea gust de turbă, dar ea era hotărâtă să nu lase nimic în farfurie.
Încă de pe vremea când era la Scutari, unde porția infirmierelor era la fel de mică ca a bărbaților, Lib descoperise că nu putea să irosească nicio înghițitură.
În fața prăvăliei se auziră zgomote, apoi în sufragerie se înghesui un grup format din patru persoane.
— Domnul să vă aibă-n pază, spuse primul bărbat.
Neștiind ce să răspundă, Lib dădu din cap.
— Și pe dumneata.
Cea care bâiguise era călugărița, atingându-și fruntea, pieptul, umărul stâng și pe cel drept pentru a face semnul crucii. Apoi părăsi încăperea – fie pentru că mâncase suficient din porția ei săracă, fie ca să elibereze masa pentru nou-veniți, Lib nu reuși să-și dea seama.
VP - 6
Erau niște indivizi aspri țăranii ăștia și nevestele lor. Își petrecuseră oare toată după-amiaza de duminică bând altundeva? Prăvălie de spirtoase; înțelese acum vorbele birjarului. Nu o prăvălie bântuită1, ci una care servea băutură.
Din pălăvrăgeala lor – vorbeau despre o minune extraordinară greu de crezut ochilor, cu toate c-o văzuseră ei înșiși –, Lib trase concluzia că
vizitaseră pesemne vreun bâlci.
— Io aș zice că ăilalți au pus-o la cale, spuse un bărbat cu barbă.
Nevasta îi dădu un cot, dar el continuă.
— Să-i facă toate hatârurile și să se ploconească la picioarele ei!
— Domnișoară Wright?
A întors capul.
Străinul din ușă se bătu ușor peste jiletcă.
— Dr. McBrearty.
Așa-l chema pe medicul familiei O’Donnell, își aduse Lib aminte. Se ridică
în picioare să-i strângă mâna. Favoriți zbârliți, câteva fire de păr pe cap. O
jachetă ponosită, umerii ninși cu mătreață și un baston cu măciulie. Să fi avut în jur de șaptezeci de ani?
Țăranii și nevestele lor îi cercetau cu luare-aminte.
— Frumos din partea dumneavoastră că ați bătut atâta drum, zise doctorul, ca și cum Lib n-ar fi venit să-și ia în primire slujba, ci ca să-i facă o vizită. A fost cumplit drumul? Sunteți cam epuizată, nu-i așa? continuă el, fără să-i dea posibilitatea să răspundă.
L-a urmat afară din cameră, în prăvălie. Luând în mână un felinar, fata le făcu semn s-o urmeze pe scările înguste.
Dormitorul era înghesuit. Cufărul lui Lib ocupa mare parte din podea.
Urma oare să aibă o discuție între patru ochi cu dr. McBrearty chiar aici? E
posibil ca localul să nu aibă nicio altă cameră disponibilă sau fata era atât de necioplită, încât nu se gândise să aranjeze lucrurile într-o manieră mai cuviincioasă?
— Foarte bine, Maggie, îi spuse el fetei. Cum mai stă cu tusea tatăl tău?
— Mai bine, să zic.
— Bun, domnișoară Wright, spuse el imediat ce fata plecă și-i făcu semn să se așeze pe singurul scaun din încăpere, unul din stuf.
Lib ar fi apreciat foarte mult dacă mai întâi ar fi fost lăsată singură preț de zece minute, ca să folosească oala de noapte și lavaboul. Irlandezii aveau reputația de a trece peste formalități.
Doctorul se propti în baston.
1 În limba engleză, spirits înseamnă atât „alcool” cât și „spirite”.
