McBrearty nu fu de acord:
— Sunteți prea dură.
Dar cum rămâne cu cei care-și întorseseră capetele după brișcă în timp ce Lib trecea pe strada principală? Acei oameni vorbiseră despre ea pentru că
era așteptată, își dădu ea seama acum. Nu era doar o englezoaică; era cea care fusese adusă de peste mare ca s-o păzească pe micuța odraslă a moșierului.
— Sora Michael va asigura un anumit sentiment de familiaritate pentru copilă, asta-i tot, spuse McBrearty.
Ideea asta că familiaritatea era o calificare necesară sau chiar utilă pentru un supraveghetor!… Însă în ceea ce o privește pe cealaltă infirmieră, aleseseră una taman din celebra brigadă a domnișoarei N., se gândi ea, astfel încât această supraveghere să pară suficient de scrupuloasă, mai ales în ochii presei britanice.
Lib se gândi să spună, cu o voce foarte calmă: „Doctore, bag de seamă c-am fost adusă aici în speranța ca asocierea mea cu o mare doamnă să
confere puțină respectabilitate unei înșelătorii strigătoare la cer. Nu vreau să iau parte la așa ceva”. Dacă ar pleca a doua zi dimineață, în două zile ar putea s-ajungă înapoi la spital.
Perspectiva o umplu de mâhnire. Se imagină încercând să explice că
slujba din Irlanda s-a dovedit a fi moralmente îndoielnică. Ce-o să mai fornăie infirmiera-șefă a dezaprobare.
Așa că Lib își reprimă deocamdată sentimentele și se concentră asupra lucrurilor practice. „Doar să observi”, spusese McBrearty.
— Dacă la un moment dat pacienta noastră ar exprima până și cea mai mică dorință, fie ea pierdută printre cuvinte, de a mânca ceva…, începu ea.
— Atunci aduceți-i ce vă cere, zise doctorul și păru șocat. Nu ne ocupăm cu înfometarea copiilor.
Dădu din cap.
VP - 14
— Așadar, noi, infirmierele, vă raportăm după două săptămâni dumneavoastră?
El clătină din cap.
— În calitate de medic al Annei – și fiind băgat până peste cap în această
afacere neplăcută cu presa –, aș putea fi considerat o parte interesată. Așa că
va trebui să depuneți un jurământ în fața membrilor întruniți ai comisiei.
Lib abia aștepta.
— Dumneavoastră și sora Michael, separat, fără discuții prealabile, adăugă el, ridicând un deget noduros. Vrem să auzim la ce concluzie ajunge fiecare dintre voi, pe cât posibil independent una de cealaltă.
— Foarte bine. Pot să vă întreb de ce această supraveghere nu este efectuată la spitalul local? Sau poate că nu există niciun spital în inima acestei insule.
— O, familia O’Donnell s-a împotrivit ideii ca micuța lor să fie dusă la infirmeria comitatului.
Această afirmație lămuri definitiv lucrurile; moșierul și doamna lui voiau s-o țină pe fiica lor acasă, astfel încât să-i poată strecura în continuare mâncare. Nu vor fi necesare două săptămâni de supraveghere pentru a-i prinde cu mâța în sac.
Își alese cu grijă cuvintele, pentru că era clar că doctorului îi era dragă
tânăra prefăcută.
— Dacă s-ar întâmpla ca, înainte de trecerea celor două săptămâni, să
găsesc probe care să indice faptul că Anna a primit hrană pe ascuns… ar trebui să raportez imediat comisiei?
Obrazul lui mustăcios se încreți.
— Presupun că în acest caz ar fi o pierdere de timp și de bani pentru toată lumea dacă am mai continua.
Asta însemna că, în doar câteva zile, Lib ar putea să se afle la bordul vasului care se întoarce în Anglia, având însă satisfacția de a fi rezolvat acest caz excentric.
Ba mai mult, dacă ziarele din tot regatul i-ar acorda infirmierei Elizabeth Wright meritul de a fi demascat înșelăciunea, întregul personal al spitalului ar fi nevoit să-i acorde atenția cuvenită. Cine ar mai spune atunci că e o
„snoabă arogantă”? Poate că de-aici ar decurge lucruri și mai favorabile; o poziție mai pe măsura abilităților lui Lib, mai interesantă. O viață mai puțin limitată.
Își ridică mâna ca să ascundă un căscat brusc.
— Ar trebui să vă las acum, spuse McBrearty. Cred că este aproape ora zece.
Lib trase de la talie lanțul ceasului și-l întoarse cu fața în sus.
VP - 15
— Văd că e zece și optsprezece minute.
— Aici suntem în urmă cu douăzeci și cinci de minute. Dumneavoastră
