— Departe, acolo sus, deasupra drumului verde.
— Nu cred, îi spuse el copilei, e doar regele ciorilor.
— M-am plimbat acum câteva zile pe așa-zisul drum verde, spuse Lib, ca să facă conversație. O lungă și întortocheată pierdere de timp.
— Întâmplător, e chiar o invenție englezească, spuse Bryne.
Îl privi pieziș. Era oare una dintre glumele lui?
— Era iarna lui ’47, când pentru prima dată în istorie, Irlanda era împotmolită în zăpadă până la piept. Deoarece filantropia era considerată
corupătoare, spuse el cu ironie în voce, cei înfometați au fost invitați să ia parte la lucrările publice. În aceste părți ale lumii, acest lucru însemna construirea unui drum care pornea de nicăieri și ajungea nicăieri.
Lib se încruntă la el, arătând cu capul spre fată.
— O, sunt sigură că a auzit toate poveștile.
Dar bărbatul se aplecă să o verifice pe Anna.
Adormise din nou, cu capul sprijinit de colțul scaunului. Lib aranjă
păturile care începuseră să se desfacă.
— Așa că bărbații au scos pietre din pământ și le-au spart cu barosul, primind o sumă derizorie pentru fiecare coș, continuă el cu voce scăzută, în timp ce femeile transportau coșurile și potriveau bucățile laolaltă. Copiii…
— Domnule Bryne, protestă Lib.
— Voiați să știți despre drum, îi reaminti el.
O displăcea oare pentru simplul fapt că era englezoaică? se întrebă ea.
Dacă ar fi știut ce sentimente nutrește pentru el, i-ar fi arătat oare dispreț?
Poate chiar milă? Mila ar fi fost mai rea.
— Dar voi fi concis. Toți cei care cădeau din picioare de frig, de foame sau de febră și nu se ridicau, erau îngropați pe margine, în saci, la doar câțiva centimetri sub pământ.
VP - 182
Lib se gândi la ghetele ei care merseseră de-a lungul marginii moi și înflorite a drumului verde. Mlaștina nu uita niciodată; păstra lucrurile într-o remarcabilă stare de conservare.
— Ajunge, te rog, se rugă ea de el.
În sfârșit, între ei se lăsă o tăcere eliberatoare.
Anna tresări și-și întoarse fața spre catifeaua jerpelită. O picătură de ploaie, apoi încă una. Lib apucă copertina neagră a scaunului cu rotile, cu balamalele ei ruginite, iar Bryne o ajută s-o deschidă deasupra copilei adormite, cu o clipă înainte ca ploaia să se reverse din cer.
•
Nu putea să doarmă în camera de la Ryan’s, nu putea să citească, nu putea să facă nimic altceva decât să se agite. Știa c-ar trebui să ia prânzul, dar simțea că n-ar putea înghiți nimic.
La miezul nopții, lampa ardea cu flacără mică pe comoda Annei, iar copila era doar un pumn de păr răsfirat pe pernă, trupul ei abia dacă denivela suprafața plană a păturilor. Lib vorbise toată seara cu fata – sau mai degrabă
îi vorbise fetei – până când răgușise.
Acum stătea în apropierea patului și încerca să se gândească la un tub.
Unul foarte îngust, flexibil, alunecos, nu mai gros decât un pai, furișându-se printre buzele fetei, atât de încet, cu atât de multă grijă, încât s-ar putea ca Anna nici măcar să nu se trezească. Lib își imagină cum pătrunde laptele proaspăt prin tub în stomacul fetei, puțin câte puțin.
Căci dacă obsesia Annei era nu doar un rezultat al postului, ci și o cauză a acestuia? Până la urmă, cine ar fi în stare să gândească limpede cu stomacul gol? Poate că, paradoxal, copila ar putea să învețe să simtă din nou foamea în mod normal doar din momentul în care ar înghiți ceva. Dacă Lib o hrănea pe Anna cu forța, asta însemna de fapt că o înzdrăvenește. Că o trage înapoi de pe marginea prăpastiei, dându-i timp să-și revină în simțiri. N-ar însemna atât folosirea forței, cât mai degrabă asumarea responsabilității; sora Wright, singurul adult suficient de curajos să facă ce trebuie făcut pentru a o salva pe Anna O’Donnell de ea însăși.
Lib scrâșni din dinți atât de tare, încât o duru.
Oare adulții nu le făceau copiilor lucruri dureroase spre binele lor? Sau infirmierele pacienților? Nu curățase Lib arsuri, nu scosese bucăți de șrapnel din răni, târând mai mulți pacienți înapoi pe tărâmul viilor prin mijloace dure? Și, până la urmă, lunaticii și prizonierii supraviețuiau hrănirii cu forța de mai multe ori pe zi.
Și-o imagină pe Anna trezindu-se, începând să se zbată, înecându-se, vomitând, cu ochii umezi din pricina sentimentului că fusese trădată. Pe ea VP - 183
însăși ținând nasul mic al fetei, țintuindu-i capul de pernă. „Stai liniștită, draga mea. Dă-mi voie. Trebuie”. Împingându-i inexorabil tubul în gură.
Nu! Auzi cuvântul răsunând atât de tare în capul ei, încât crezu pentru o clipă că strigase.
„Nu va funcționa. Asta ar fi trebuit să-i spună lui Bryne în după-amiaza asta. Fiziologic, da, sigur că o zeamă turnată cu forța Annei pe gât avea să-i dea energie, însă nu avea s-o țină în viață. Mai degrabă ar fi grăbit procesul retragerii ei din lume. Zdrobindu-i sufletul.
Lib numără de câte ori respira fata în decurs de un minut. De douăzeci și cinci de ori, de prea multe ori, periculos de mult. Dar respirațiile rămâneau perfect regulate. În ciuda părului care se rărea, a petelor închise la culoare, a rănii din colțul gurii, Anna continua să fie la fel de frumoasă ca oricare alt copil care doarme.
„Luni de zile, m-am hrănit cu mană cerească”. Asta spusese în dimineața aceasta. „Trăiesc cu mană cerească”, le spusese vizitatorilor ei spiritiști săptămâna trecută. Dar Lib observă că azi o spusese altfel, folosind un timp trecut meditativ: „Luni de zile, m-am hrănit cu mană cerească”.
Sau poate că Lib nu auzise bine? Nu luni de zile. Patru luni de zile, oare așa să fi fost? „Patru luni de zile, m-am hrănit cu mană cerească”. Anna își începuse postul cu patru luni în urmă, în aprilie, și trăise cu mană cerească –
